O faclie de Paste

O faclie de Paste

de Ion Luca Caragiale


Leiba Zibal, hangiul de la Podeni, sta pe ganduri la o masa subt umbrarul de dinaintea dughenii, asteptand dilijenta, care trebuia sa fi sosit de mult; e o intarziere de aproape un ceas.

Este lunga si nu prea vesela istoria vietii lui Zibal; dar asa cum e prins de friguri, tot e o petrecere pentru el sa ia pe rand una cate una fazele ei mai insemnate...

Precupet, vanzator de maruntisuri, samsar, cateodata si mai rau poate, telal de straie vechi, apoi croitor si stergator de pete intr-o ulicioara trista din Iesi - toate le incercase dupa accidentul care-l facuse sa-si piarza locul de baiat intr-o mare dughiana de vinaturi. Doi hamali coborasera in beci un boloboc sub privigherea baiatului Zibal. O neintelegere se ivi intre dansii la imparteala castigului. Unul din ei lua un crampei de lemn ce-l gasi la-ndemana si lovi in frunte pe tovarasul sau, care cazu ametit si plin de sange la pamant.

Baiatul, vazand salbatacia, dete un tipat de alarma, dar mizerabilul se repezi sa iasa din ograda si, trecand pe langa baiat, ridica mana asupra-i... Zibal pica lesinat de spaima. Dupa o zacere de cateva luni cand se intoarse la stapan, locul lui era ocupat.

Atunci incepu lupta grea pentru viata, care se ingreuna si mai tare prin casatoria cu Sura... Rabdarea insa osteneste soarta rea. Fratele Surei, hangiu la Podeni, muri, si hanul ramase lui Zibal, care urma negotul pe seama lui.

Aci se afla el acuma de cinci ani.

Are stransa o avere bunicica in bani si vinaturi bune, ingrijite, o marfa care totdeauna face parale. De saracie a scapat Leiba, dar sunt toti bolnavi, si el si femeia si copilul - friguri de balta.

... si oamenii sunt rai si pricinasi in Podeni!... Ocari... batjocuri... suduituri... acuzari de otravire prin vitriol... Dar amenintarile!

Amenintarea este mai grea pentru un suflet ce se clatina usor decat chiar lovitura. Ceea ce munceste acum pe Leiba mai mult decat tremuratura frigurilor este o amenintare.

"A! goi ticalos!" gandeste el oftand.


Ticalosul este badea Gheorghe - pe unde o fi! - un om cu care Zibal a avut o daravera foarte neplacuta.

Gheorghe venise intr-o dimineata de toamna la han, obosit de drum; iesea din spital - zicea - si cauta de lucru. Hangiul l-a luat in slujba. Dar Gheorghe s-a aratat a fi om prea brutal si prea ursuz... suduia mereu si mormaia singur prin ograda. Era o sluga rea, lenes si obraznic... si fura.

intr-o zi a amenintat pe balabusta ingreunata, care-l ocarase cu drept cuvant, s-o loveasca in pantece... altadata a asmutit un caine asupra lui strul cel mic.

Leiba i-a facut numaidecat socoteala si l-a trimis. Dar Gheorghe nu voia sa se duca; el pretindea cu violenta ca s-a fost tocmit pe un an. Atunci hangiul a spus ca merge in deal la primarie sa ceara vatasei ca sa-l alunge.

Gheorghe a varat repede mana in san strigand: "Iuda!" si a voit sa se napusteasca asupra stapanului.

Din nenorocire, sosea atunci o haraba incarcata cu musterii. Gheorghe a inceput sa ranjeasca zicand:

"Ce te-ai spariet, coane Leiba?... Iaca ma duc".

si apropiindu-se crunt, peste taraba, de Leiba, care se dete cat putu inapoi, ii sopti:

"Sa ma astepti in noaptea Pastelui, sa ciocnim oua rosii, jupane... Sa stii ca ti-am facut si eu socoteala!"

Atunci intrara musterii in dughiana.

"Sa ne vedem sanatosi la inviere, coane Leiba!" adaoga Gheorghe departandu-se.

Leiba a mers la primarie, apoi la subprefectura, sa denunte pe amenintator, cerand sa fie pazit. Subprefectul, un tanar foarte vesel, a primit intai peschesul "modest" adus de Leiba, pe urma a inceput sa raza de jidanul fricos si sa-l batjocoreasca. Leiba a staruit calduros sa-l faca a intelege gravitatea lucrului, cum era hanul izolat departe de sat si chiar de sosea. Dar subprefectul, cu un aer mai serios, l-a povatuit sa fie cuminte; nici sa nu mai pomeneasca de asa ceva, ca sa nu destepte in adevar, intr-un sat unde oamenii sunt rai si saraci, pofte de calcare.

Mai tarziu, peste cateva zile, il cautara pe badea Gheorghe un pomojnic
si doi calarasi: era banuit pentru o pricina.

Ce bine era sa-l fi mai rabdat Leiba macar pana la sosirea acestor oameni!... Dar Gheorghe era acum cine stie unde...

Desi asta se petrecuse de mult, totusi, in mintea omului prins de friguri, se repeta bine impresia figurii lui Gheorghe, a miscarii lui vrand sa scoata ceva din san si a cuvintelor lui amenintatoare. Cum se destepta asa de limpede acea amintire?

Era Sambata Pastelui.

Sus pe deal, in satul departat ca la doi chilometri printre balti, se auzeau clopotele bisericii... si se aude asa de ciudat cand ai friguri: aci foarte tare, aci aproape deloc... Noaptea care venea era noaptea Pastelui; scadenta fagaduielii lui Gheorghe...

"Dar poate ca l-au prins pana acuma!"

...Oricum, Zibal mai sta la Podeni doar pana la castiu viitor. Cu capitalul lui se poate deschide un negot frumos in Iesi... in targ, Leiba sa fie sanatos, o sa saza aproape de comisie... O sa cinsteasca pe comisar, pe ipistat, pe sergent... Cine plateste bine este bine pazit.

intr-un targ asa mare, noaptea e zgomot si lumina, nu intuneric si tacere ca in valea singuratica a Podenilor. E un han in Iesi, - acolo in colt, ce loc bun pentru o dughiana - un han unde toata noaptea canta fetele la Cafe Chantan. Ce viata zgomotoasa si vesela! Acolo gasesti la orice ceas, zi si noapte, pe domnul comisar cu fetele si cu alti poreti.

Ce mai trebuie multa bataie de cap aici, unde, mai ales de cand cu drumul-de-fier, care ocoleste foarte pe departe mlastinele, gheseftul scade mereu?...

"Leiba, striga Sura din-nauntru, soseste dilijenta, s-aud zurgalaii."

Valea Podenilor este o vagauna inchisa din patru parti de dealuri paduroase. in partea despre miazazi mai cufundat, se aduna, din sipotele ce izvorasc de sub dealuri, niste baltaie adanci, deasupra carora se ridica ca niste perii stufisuri de rogoz. intre partea baltoasa si partea mai ridicata despre miaza-noapte, in mijlocul vaii, sta hanul lui Leiba: e o cladire veche de piatra, sanatoasa ca o mica cetatuie; desi terenul e mlastinos, hanul are zidurile si beciurile bine uscate.

La glasul Surei, Leiba se ridica greoi de pe scaun, intinzandu-si membrele obosite; el cata lung in zare catre rasarit; nici pomeneala de dilijenta.

"Nu vine; ti s-o fi parut..." raspunde el balabustei, si se lasa iarasi jos.

Foarte trudit, omul isi incolaceste bratele pe masa si-si aseaza pe dansele capul, care-i arde tare.

La caldura soarelui de primavara, care incepuse sa incinga fata mlastinelor, o moliciune placuta coprinse nervii omului, si gandul incepu sa depene pe fusul constiintei bolnave mai rar, tot mai rar si inmuind treptat formele si colorile inchipuirilor...

Gheorghe... Noaptea Pastelui... Talhari... Iesii... O crasma in miezul targului... O dughiana vesela, care merge bine... Sanatatea.

si atipi...

...Sura lipseste cu copilul de mult d-acasa.

Leiba iese in usa dughienii sa se uite in calea ei.

Pe ulita mare e o circulatie vie, o neintrerupta fasiitura de roate pe razoare, acompaniata de ciocaniturile ritmate ale trapatului de potcoave pe luciul asfaltului.

Deodata insa circulatia se opreste, si dinspre Copou se vad venind o gramada de oameni, gesticuland si strigand foarte miscati.

Multimea pare ca escorteaza pe cineva: militari, o streaja si fel de fel de public. La toate usile dughienelor se inghesuiesc privitorii curiosi.

"Aha! gandeste Leiba, a pus mana pe un talhar!"

Cortejul se apropie. Sura se dezlipeste din multime si urca langa Leiba pe treptele crasmii.

"Ce e, Sura? intreba el.

- E un nebun scapat de la Golia.

- Sa inchidem dughiana, sa nu dee peste noi.

- E legat acuma; dar adineaori scapase. S-a batut cu toti soldatii.. Pe un jidan, pe care un goi rautacios din multime l-a imbrancit peste nebun, nebunul l-a muscat de obraz."

Leiba de pe trepte vede bine; cu o treapta mai jos priveste Sura cu copilul in brate.

Este in adevar un nebun furios pe care-l tin cate doi oameni de fiecare parte; pumnii sunt strans legati unul peste altul cu o curea tare. E un om cu o cherestea uriasa: un cap ca de laur, parul negru, des, barba si mustatile aspre si impaslite. Prin camasa-i, sfasiata de lupta, se vede pieptul lat, acoperit ca si capul de un stuf de par. E cu picioarele goale; gura i-e plina de sange si stupeste mereu firele pe care le-a smuls cu dintii din barba jidanului.

Toata lumea s-a oprit... De ce?

Jandarmii dezleaga mainile nebunului.

Multimea se da intr-o parte facand un loc larg imprejurul lui. Nebunul da un ocol cu ochii si-si opreste privirile care ard spre usa lui Zibal; scrasneste din dinti, se repede tinta pe cele trei trepte, si intr-o clipa, apucand in palma dreapta capul copilului, in cea stanga pe al Surei, le izbeste pe unul de altul cu atata putere ca le confunda ca pe niste oua moi...

Un zgomot s-auzi, o trosnitura care cu nimic nu se poate compara, la intalnirea celor doua titve smacinate una pe alta.

Leiba, cu inima innodata, ca un om ce cade dintr-o nemasurata inaltime, dete sa tipe: "O lume intreaga ma lasa cu dinadinsul prada unui nebun!"

Dar glasul mut nu se supuse vointii.

"Scoala, jidane!" striga cineva trosnind tare cu o nuia pe masa.

"- Proasta gluma! zice Sura din pragul crasmei; sa sparii omul din somn, taranoi mijic!"

Leiba sari drept in picioare.

"Te-ai spariet, jidane? intreba razand glumetul. Dormi la namiez, ai?... Scoala ca-ti vin musterii... soseste harabaoa postei".

si, dupa prostul sau obicei, care irita rau pe jidan, voi sa apuce pe Zibal in brate sa-l gadile.

"Lasa-ma in pace! striga hangiul smucindu-se si imbrancindu-l cu toata puterea. Nu vezi ca sunt bolnav? Lasa-ma-n pace!"

Dilijenta soseste in sfarsit cu aproape trei ceasuri de intarziere. Sunt doi calatori, care se aseaza impreuna cu conductorul, poftit de ei, la aceeasi masa.

Din convorbirea calatorilor se lamurea bine imprejurarea. La tactul de mai sus al postii, se intamplase peste noapte o calcare cu omor in hanul unui jidov. Hangiul omorat tinea si schimbul cailor. Talharii ii furasera, si pana sa se gaseasca altii in sat, calatorii curiosi putusera cerceta in voie teatrul crimei.

Cinci victime. Dar amanuntele! Daca nu s-ar fi gasit pradata, s-ar fi crezut ca a fost o crunta razbunare, sau fapta nebuniei religioase. in anecdotele despre sectarii iluminati, se povestesc cateodata executari de asa absurda salbaticie.

Leiba tremura scuturat de un puternic acces de friguri si asculta aiurit.

Apoi urma ceva, care trebuia neaparat sa umple de respect pe conductor. Tinerii pasageri erau doi studenti, unul in filosofie, altul in medicina; mergeau sa petreaca in oraselul lor natal. intre ei se incinse o inalta dezbatere academica despre crima si cauzele ei, si daca trebuie sa fim drepti, medicinistul era mai bine preparat decat filosoful.

Atavismul... Alcoolismul cu urmarile-i patologice... Vitiul de conceptie... Deformarea... Paludismul... Apoi nevroza! - Atatea si atatea cuceriri ale stiintei moderne... Dar cazul de reversie!

Darwin... Haeckel... Lombroso...

La cazul de reversie conductorul face niste ochi mari, in cari straluceste o profunda admiratie pentru cuceririle stiintei moderne.

"Este evident, adaoga medicinistul. De aceea, criminalul propriu-zis, luat ca tip, are bratele peste masura lungi si picioarele prea scurte, fruntea ingusta si turtita, occiputul tare dezvoltat; chipul lui de o caracteristica asprime si bestialitate, batatoare la ochii deprinsi; e un rudiment de om: e, cum am zice, fiara, care de-abia de curand a reusit sa stea numai pe labele dinapoi si sa-si ridice capul in sus, spre cer, catra lumina!".

La varsta de douazeci de ani, dupa atata emotie, dupa o buna ospatare cu un vin asa de bine nascut si asa de bine crescut ca vinul lui Zibal, o fraza de o nuanta lirica, fie chiar din partea unui medicinist, sade bine.

Entuziastul tanar, intre Darwin si Lombroso, gasise vreme sa miroasa si putin Schopenhauer - "spre cer, catra lumina!"

Zibal era departe de a fi priceput "luminoasa" teorie. Pentru intaia oara poate, in aerul umed al Podenilor, se rostogoleau asa de inalte vorbe, asa de nobile subtilitati de gandire.

Ceea ce pricepuse insa Leiba mai bine decat oricine, mai bine decat chiar conferentiarul, era ilustratia izbitoare a teoriei; cazul de reversie el il cunostea in carne si oase; era portretul lui Gheorghe. Acest portret, din care pana mai adineori pastra numai trasaturile fundamentale, i se redestepta acum in spirit cu o perfecta palpabilitate pana in cele mai neinsemnate amanunte.

Dilijenta era departe. Leiba o urmarise cu privirile pana ce, cotind la stanga, ea se pierduse pe dupa deal. Soarele scapatase si el dupa coasta de la apus, si seara incepea sa-mpainjineasca dulce formele din valea Podenilor.

Hangiul, posomorat, se puse sa rumege in minte tot ce auzise... in tacerea noptii, pierduti in intuneric, un barbat, doua femei si doi copii fragezi, smulsi fara veste din bratele binefacatorului somn de mana fiarei cu chipul omenesc si jertfiti unul cate unul... tipetele nebune ale copilului retezate de junghiul care-i despica pantecele... Gatul spart de secure, prin deschizatura caruia iese, dupa fiece galgaitura de sange, o horcaiala surda... si cea din urma jertfa, care, naucita intr-un colt, asista la toate astea asteptandu-si randul... Procesul mai grozav decat executia, jidanul fara aparare in mana goilor... testele prea slabe pentru manile naprasnice ale nebunului de adineaori.

Buzele lui Leiba, fripte de friguri, urmau machinal gandul tremurand repede. O scuturatura puternica il apuca dintre spete; el intra cu pasul impleticit in gangul hanului.

Fara indoiala - gandeste Sura - Leiba nu e bine deloc, e tare bolnav; Leiba are "idei la cap"... caci ce inteles poate avea tot ce face el de cateva zile si mai ales ce a facut astazi?

Crasma a inchis-o inainte de aprinsul lumanarilor, tocmai cand se ispravea sabasul. De trei ori au batut musterii in usa dughenii, strigand cu glasuri cunoscute sa le deschiza. La fiece bataie, el a tresarit si a oprit-o incet si cu ochii speriosi:

"Nu te misca... nu voi sa intre goi aici".

El a trecut apoi sub gang si s-a pus s-ascuta pe treapta de piatra a pragului securea de taiat lemne. Tremura de nu se poate tine pe picioare, si nu vrea sa se odihneasca. Ce e mai ingrijitor decat toate, el, Leiba, la intrebarile ei staruitoare, a raspuns aspru si a trimis-o sa se culce poruncindu-i sa stinga numaidecat lumina. Deocamdata, ea s-a impotrivit; dar asa de scurt i-a repetat omul porunca, incat dansa, cu toata obida, a trebuit sa se supuna, resemnandu-se sa amane pentru mai tarziu lamurirea acestor imprejurari.

Sura a stins lampa, s-a culcat si acuma doarme alaturi de strul.

Femeia avea dreptate... Leiba e in adevar bolnav.

E noapte deplina. Zibal sade de mult pe pragul ce da in gang si asculta...

Ce?

Zgomote nehotarate vin din departare... Parca sunt tropote de cai, bubuituri de mai infundate, convorbiri misterioase si agitate. O incordare inalta a atentiei ascute simtirea auzului in singuratatea noptii; cand ochiul e dezarmat si neputincios, auzul pare ca lupta sa si vaza.

Dar nu e o parere... Pe drumul care abate din sosea incoace se aud venind pasi de cai. Zibal se scoala si vrea sa se apropie de poarta mare a gangului. Poarta este bine inchisa cu o barna grea d-a curmezisul, ale carei capataie stau in cate-o borta in ziduri. La intaiul pas, nisipul strivit sub papucul lui face o scartaitura prea indiscreta. Zibal scoate picioarele din papuci si ramane in coltuni. Asa, fara vreun zgomot apretiabil de o ureche neprevenita, el merge la poarta gangului tocmai cand calaretii trec prin dreptul ei in pasul cailor. Dansii vorbesc incet de tot, insa nu atata incat Leiba sa n-apuce foarte bine aceste cateva vorbe:

- S-a culcat devreme...

- Dar daca o fi plecat?

- I-o veni randul aldata... Da' eu as fi vrut"...

Nu se mai poate intelege nimica; oamenii aceia s-au prea departat.

De cine era vorba?... Cine sa se fi culcat sau sa fi plecat?... Cui o sa-i vie randul aldata?... Cine e acela care ar fi vrut altceva?... si ce altceva vrea acela?... si ce cautau pe drumul de laturi - un drum pe care nu intra cineva decat anume ca sa se abata la han?...

O osteneala zdrobitoare se lasa pe cerbicea lui Zibal...

"Sa fie Gheorghe?"

Leiba simti ca i se sting puterile si se aseza la loc pe prag. intre franturile de ganduri ce se rostogoleau in capul sau, el nu putu prinde un gand intreg, o hotarare... Aiurit, intra in dughiana, trase un chibrit, si aprinse o lampa mica cu petrol.

E o idee de lumina; fitilul e asa de jos lasat incat flacara sta ascunsa in interiorul capsulei de alama; numai prin gratia masinii apar de jur-imprejur niste bendite verticale foarte subtiri de-o lumina aproape cu totul moarta... Dar este destul pentru ca sa vaza bine in ungherele cunoscute ale dughienii... A! e cu mult mai mica deosebirea intre soare si cea mai de nimic scanteie, decat intre aceasta si intunericul orb!

Ceasornicul tacanea in perete. Zgomotul acesta monoton supara pe Zibal. Omul nostru puse mana pe limba ce se legana si-i stinse miscarea.

Gura lui era uscata. ii era sete. Spala un paharut in cada cu trei picioare de langa taraba si voi sa-si toarne rachiu bun dintr-un sip; dar gatul sipului incepu sa clantaneasca tare pe buzele paharului... Aceste sunete erau si mai suparatoare. A doua incercare, cu toata vointa lui de a-si birui slabiciunea nu avu mai mult succes.

Atunci, renunta la pahar, lasandu-l sa caza domol in apa, si inghiti de cateva ori din sip. Puse dupa aceasta la loc sipul, care atingand scandura produse o ciocnitura de speriat. Un moment, se opri inecat de aceasta impresie. Apoi lua lampa si o puse pe firida ferestrii, care da in gang; pe poarta, pe paveaoa si pe zidul din potriva al gangului se zugravira niste bande late de-o lumina cu prea putin mai deasa decat o inchipuire.

Zibal se aseza iar pe prag intinzandu-si urechea la panda...

Clopote in deal... Toaca pentru inviere... Care va sa zica a trecut de miezul noptii; ne apropiem de ziua... A! daca ar trece si restul acestei lungi nopti ca jumatatea intaia!

...O trosnitura de nisip strivit sub talpa! Dar el e in coltuni si nici n-a miscat macar piciorul... A doua trosnitura... Mai multe... E desigur cineva afara, aci, foarte aproape. Leiba se scoala apasandu-si pieptul cu mana si cautand sa intoarca inapoi un nod rebel ce i se ridica in gat.

...Sunt mai multi oameni afara... si Gheorghe!...

Da, el e; da, a batut in deal ceasul invierii.

Vorbesc incet:

- Daca-ti spun eu ca doarme. Am vazut cand a stins lumina.

- Mai bine; prindem cuibul intreg.

-Poarta o deschiz eu; ii stiu mestesugul? Sa-i croim ferestruica... Barna trece pe aici..."

si se simtira pipaiturile cu care omul de afara masura distanta pe lemn...

Un sfredel mare se aude rozand tesaturile uscate ale blanii batrane de stejar... Zibal are nevoie sa se rezeme: el se sprijineste in palma stanga pe poarta si cu dreapta isi acopere ochii.

Atunci, printr-un capritiu neexplicabil al intimelor jocuri, se produse in urechea omului din-nauntru foarte tare si lamurit:

"Leiba! soseste dilijenta!"

Era neindoios glasul Surei... O calda raza de speranta... un moment de fericire... este iar un vis!... Dar Leiba isi trage repede mana stanga: varful instrumentului, patrunzand de partea asta, l-a intepat in palma.

A mai gandi la scapare?... Absurd!

in creierul care ardea, imaginea sfredelului lua niste dimensii ne-mai-inchipuite. Unealta, invartindu-se mereu, crestea la infinit, si borta devenea tot mai mare si mai mare, asa de mare in sfarsit, incat in cadrul ei rotund, monstrul putea s-apara in picioare fara sa se aplece. Ceea ce se petrecea in acel creier iesea din sfera gandirii umane: viata se ridicase la o treapta de exaltare din care toate se vedeau, se auzeau, se pipaiau enorme, de proportii haotice.

...Lucrarea din afara urmeaza cu metoda si staruinta. Leiba a vazut acuma de patru ori la rand dintele rasucit de otel patrunzand in partea lui si tragandu-se inapoi afara.

"Amu, adu herestreul..." zise Gheorghe.

O limba ingusta de herastrau trece prin borta intaia si incepe sa rontaie in miscari dese si regulate... Planul era usor de inteles: patru borte in patru unghiuri ale unui patrat; intre ele herastraul trage liniile; in centrul patratului s-a infipt sfredelul mai dinainte; cand bucata va fi cu totul dezlipita de trupul intreg al lemnului, se trage-afara; prin golul ramas, o mana puternica se introduce, apuca barna, o da intr-o parte si... goii sunt la Leiba in casa.

si acelasi sfredel, peste cateva minute, are sa fie instrumentul casnei lui Zibal si a tutulor ai lui... Doi gazi or sa tina victima rastignita jos, si Gheorghe, cu calcaiul pe pantecele ei, o sa vare incet, ca in blana de lemn moarta, sfredelul in osul viu al pieptului, adanc, mai adanc, pana sa atinga inima, pe care s-o opreasca din zvacniturile-i nebune si s-o tintuiasca pe loc!

O sudoare de moarte scalda tot trupul lui Zibal; omul se-nmuie din incheieturi si incet se lasa sa caza in genunchi, ca o vita ce-si pleaca sub lovitura din urma grumazul, patrunsa ca de acuma ea insasi trebuie sa se paraseasca pe ea insasi.

"Da! s-o tintuiasca pe loc!... gandi el pierdut... da! s-o tintuiasca pe loc!"

si ramase tamp cu ochii holbati pe lumina de la fereastra... Cateva momente el stete astfel incremenit pe alta lume, dar deodata:

"Da, repeta el surazand cu o clipire fioroasa; da! s-o tintuiasca pe loc!"

Se petrecu atunci in aceasta fiinta un fenomen ciudat, o complecta rasturnare; tremuratura lui se opri, abaterea disparu si figura-i descompusa de-o atat de indelungata criza, lua o bizara seninatate. El se ridica drept, cu siguranta unui om sanatos si puternic, care merge la o tinta lesne de ajuns.

O linie intre cele doua puncte superioare ale patratului era pe sfarsite. Leiba se apropie curios sa vaza jocul uneltei. Surasul sau se caracteriza acum si mai tare. Misca din cap, ca si cum ar fi zis:

"Mai am inca vreme".

Herastraul roase cele din urma fibre de langa borta catre care tinsese, si incepu lucrul intre bortele inferioare.

"Mai sunt trei", gandi Leiba, si cu precautia celui mai incercat vanator intra binisor in dughiana. Cauta sub taraba, lua ceva, iesi inapoi cu acelasi tact; ascunzand obiectul ce-l tinea in mana, ca si cum se temea de indiscretia zidurilor, si se duse in varful destelor la poarta.

Dar ceva grozav: lucrarea de afara s-a oprit cu desavarsire... nu se mai simte nimic.

"Ce-i asta?... Sa fi plecat?... S-a dus?" fulgera prin mintea omului dinauntru. si la aceasta inchipuire, el isi musca buza de jos, cuprins de-o nepomenita dezolare...

"Haha!" fusese o urata amagire: lucrarea incepe din nou, si el se pune a o urmari cu bataile de inima a celui mai cald interes. Hotarat, omul nostru era muncit de-o neinteleasa dorinta de a vedea lucrul cat mai degraba sfarsit.

"Mai iute! gandi Leiba cu nerabdare... mai iute!"

Acum se auzeau iar clopotele in deal.

"Mai iute, bre, ne-apuca ziua!" zise un glas de afara imboldit parca de vointa omului dinauntru.

Lucratorul porni cu multa activitate. inca putine miscari, si toate punctele patratului sunt unite.

in sfarsit!

Sfredelul trage incetinel in afara bucata in patru colturi... O mana mare si vanjoasa intra... Pana sa n-atinga inca barna pe care o cauta, se aud doua racnete, pe cand Zibal infasura cu putere capataiul liber al latului de butucul fix de la usa garliciului...

Latul, era ingenios combinat: o franghie lunga legata cu un capatai de butuc: la o lungime potrivita, pe locul unde era sa dispara patratul scobit, un ochi pe care Leiba il tinea deschis cu mana stanga, in timp ce cu mana dreapta tinea strans celalalt capatai. La momentul cerut, Zibal dete drumul ochiului si apucand repede cu amandoua mainile capataiul liber cu o smucitura suprema trase inauntru bratul intreg.

...intr-o clipa operatia fusese gata... Doua racnete o insotira, unul de pierzare, altul de triumf: mana era "tintuita pe loc".

Se auzira apoi pasi departandu-se grabnic. Tovarasii lui Gheorghe paraseau lui Zibal prada prinsa cu atata istetime.

Jidanul se repezi in dughiana, lua lampa si cu o invartitura sigura ridica fitilul sus de tot: lumina captiva intre gratii iesi d-asupra vesela si victorioasa, redand viata hotarata formelor nebuloase din preajma-i.

Zibal trecu cu lampa in gang. Talharul gemea greu; dupa incordarea bratului se vedea ca renuntase la o inutila zbuciumare. Mana era umflata si degetele incovoiate... parea ca vrea s-apuce. Jidanul apropia de ea lampa... - Un fior: frigurile se intorceau iar. - Apleca lumina prea aproape, incat, tremurand, atinse mana talharului cu sticla fierbinte: o crispatie violenta a degetelor se produse urmata de un vaiet surd...

La vederea acestui fenomen, Zibal tresari... prin ochii lui scaparase o inspiratie excentrica. incepu sa raza cu un hohot care zgudui bolta gangului si intra repede in dughiana.

Mijea de ziua.

Sura se destepta deodata... parca auzise prin somn niste ragete ingrozitoare. Leiba nu era in odaie. Toate cele din ajun ii revenira in minte. Se petrecea ceva rau. Sari jos din pat si facu lumina. Patul lui Leiba era nedesfacut. El nu se culcase deloc.

Unde era?... Femeia isi arunca ochii pe fereastra; pe dealul din fata se plimba un stol de lumini mici si vioaie; care se miscau, saltau, aci ascunzandu-se, aci ivindu-se iarasi... Iesiau de la inviere. Sura deschise oleaca fereastra; atunci auzi gemete infundate la poarta. infiorata, cobori iute pe scaricica. Gangul era luminat. Iesind pe prag, femeia fu izbita de o grozava priveliste.

Pe un scaun de lemn, cu coatele pe genunchi si cu barba rezemata in maini, sta Zibal. Ca un savant care, in amestecul unor elemente, ar cauta sa prinza un secret subtil al naturii ce de mult ii scapa si-l necajeste, Zibal tine ochii atintiti asupra unui lucru spanzurat, negru si inform, sub care, pe un alt scaun, la o potrivita inaltime, arde o faclie mare.

Zibal priveste fara sa clipeasca procesul de descompunere a mainii ce desigur nu l-ar fi crutat pe dansul. - El n-auzise urletele de afara ale nenorocitului: era acum prea interesant ce vedea ca sa mai auza. Zibal urmarise cu nesatiu toate contorsiunile, toate crispatiile stranii ale degetelor, apoi amorteala cuprinzandu-le incet pe unul cate unul - erau parca labele unui gandac, care se zgarcesc si se intind, se agita in miscari extravagante, tare, mai incet, incet de tot si apoi intepenesc sub jocul unui copil crud.

Era sfarsit. Mana cocea si se umfla incetinel fara miscare.

Sura dete un tipat.

"Leiba!"

Zibal ii facu semn sa nu-l deranjeze... Un miros gras de carne arsa se raspandea in gang; o fasiitura se auzi si mici plesnituri.

"Leiba! ce e?" repeta femeia.

Se facea ziua bine... Sura se arunca si trase barna. Poarta se deschise de perete tarand trupul lui Gheorghe spanzurat de bratul drept. Multimea satenilor, toti cu facliutele de Paste aprinse, navali inauntru.

"Ce e? ce e?"

indata intelesera ce fusese.

Zibal, care statuse pana aci nemiscat, se ridica grav in picioare. El isi facu loc sa treaca, dand cu liniste lumea la o parte.

"Cum a fost pricina, jidane? intreaba unul.

- Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul inalt si cu un gest larg, merge la Iesi sa spuna rabinului ca Leiba Zibal nu-i jidan... Leiba Zibal este goi... pentru ca Leiba Zibal a aprins o faclie lui Christos!"

Si omul pleca incetinel spre rasarit la deal, ca un calator cuminte, care stie ca la un drum lung nu se porneste cu pasul pripit.



O faclie de Paste


Aceasta pagina a fost accesata de 28902 ori.