Cella Delavrancea - Cateva amintiri despre Caragiale

Cella Delavrancea - Cateva amintiri despre Caragiale

de Ion Luca Caragiale


Acum cincizeci de ani, la Berlin, in locuinta lui Caragiale. Eram la pian - studiam sonata lui Schumann in fa diez minor, rascolitoare, profetica, anuntand preschimbari istorice in navalnica dezlantuire ritmica. Dimineata frageda a primaverii nordice lumina covoarerele odaii si panza de Grigorescu: carul cu boi in dreptul hanului. Nemiscarea lucrurilor in jurul meu, sub vibratia acordurilor muzicale, imi transmisesera o neliniste launtrica. Dintr-odata, un tipat sfasietor a spintecat tacerea... Am sarit de la pian. M-am repezit spre odaia de culcare a lui Caragiale. In usa deschisa, dna Caragiale privea ingrozita. Moartea fulgerase viata marelui nostru scriitor intr-o clipa - esentiala - sinteza a unei existente de o vioiciune spirituala exceptionala.
Dupa trei zile a sosit tata. Nu-l vazusem demult. A sarutat-o pe Tuchki Caragiale, pe mine insa nu, si in saptamana in care a stat cu noi n-a mangaiat cu mila parinteasca decat pe fiica prietenului sau. Din ziua aceea eu n-am mai cantat splendida sonata a lui Schomann.
Timpul intinde asupra amintirilor uitarea, cu prinosul ei de alinare. Unele, insa, raman nestramutate si vii in imobilitatea lor de piatra.
Pe Caragiale l-am cunoscut de pe cand eram fetita. Cand sosea la noi ii saream inainte. Noi povesteam despre copiii lui, Luki - baiatul - si Tuchki - fata. "Am sa v-aduc microbii mei", spunea el surazand malitios.
Mai tarziu, cand zaceam de o groaznica scarlatina, Caragiale venea zilnic la fereastra odaii mele si plangea cu lacrimi mari.
Uneori aparea pe neasteptate la noi acasa. Din usa, ne oprea cu un gest brusc, intinzand mana subtire cu tigareta stransa intre degete: juca un personaj imaginar. Grai, gest, expresie, totul era schimbat in el. Pe fata lui cu ochi mari, rotunzi, de culoarea castanei, apareau, cu tremur de ape, toate variatiile veseliei, de la biciuitoarea ironie pana la rasul increzator al copilariei. Monologul scanteietor desfasura in fata noastra o scena de comedie "ad hoc", extrasa din impresiile culese de pe la periferii, unde discuta cu precupetii, cu bacanii, dandu-se drept un carnatar, alteori spunand ca e negustor de vite. Dupa ce isi descarca toata verva, saruta mana mamei, imbratisa pe tata si ma ducea la pian. Ma poreclise "Aghiuta". "Mai intai sa-mi canri din bunicul tau Scarlatescu". Ii placea muzica lui Scarlatti, spiritualul italian din secolul al XVII-lea, si pretindea ca-i cant atat de frumos incat ma trageam, desigur, din acelasi neam. M-asezam la pian. Cantam o piesa. Caragiale asculta in picioare cu o expresie imblanzita: 'Inca o data...". Apoi iar: "Inca o data". Ma puneam sa-i repet aceleasi pagini de cate cinci ori in sir. Apoi se apleca ceremonios: "Aghiuta, adu mana sa ti-o sarut ... si p-a stanga. Aia e cea desteapta."
Adora muzica si o cunostea bine. Nimeni nu mi-a vorbit despre Beethovan ca el. Pentru Chopin n-avea simpatie. Radea dispretuitor, tragea apasat din tigara: 'Au gasit-o pe George Sand, Musset si Chopin, sa le stea cu lamaia la gura cand le-o veni greata". Compozitorul francez Cesar Franck il agasa si-i persifla temele melancolice: "Parca-i un cersetor la colt de strada, cu terta lui minora intinsa ca sa ne fie mila de el." Ma ruga sa-i cant lui Johann Sebastian Bach, Beethovan, Schumann si Scarlatti.
Asa cum Fabre, celebrul entomolog francez, studiase viata insectelor, stand pe branci zile intregi, tot asa prindea Caragiale reflexele, caracteristicile unor necunoscuti, hoinarind prin orasele provinciale de unde se intorcea incarcat cu impresii noi, filtrate apoi prin alambicul genialului sau talent care nu ingaduia decat esentialul.
Brasovul era un loc de predilectie pentru el. Se ducea in piata sa se certe cu unguroaicele, prefacandu-se ca e un om prost si cicalitor, si nu se lasa pana nu ajungea galceava la culme. Scenele acestea povestite de Caragiale, cu accesul bietelor vanzatoare exasperate, aveau un han irezistibil. Privirea lui adanca cerceta cu solemnitate de bufnita cotloanele sufletesti, prindea pricinile mecanismului psihologic, inregistra neiertator toata gama vanitatii omenesti, samanta cea mai de seama a inspiratiei sale.
Caragiale era nascut om de teatru. De aceea piesele lui raman vesnic vii, incisive ca gravurile marilor pictori olandezi, iar nuvelele se pot usor amplifica pe scena, pastrand aceeasi verva plina de seva unui adevar nepieritor.
In scrisul lui nu se poate inlocui nici un cuvant, nici o fraza nu se cere mai scurta sau mai lunga. In general trece drept un ironic, a carui opera e brazdata de observatii caustice menite sa ridiculizeze personajele pieselor si ale nuvelelor sale. Intr-adevar, biciuieste ingamfarea si rautatea, dar analizeaza cu duiosie sentimentalitatea, iar candoarea in care invaluie, bunaoara, pe un Trahanache in Scrisoarea pierduta sau pe Jupan Dumitrache in Noaptea furtunoasa ii apara de batjocura, pentru ca sant sinceri si puerili. Pe femei le-a descris intotdeauna cu gingasie, milos fata de pornirile sale amoroase.
Cand se hotarase Caragiale sa plece din tara, dezgustat de nedreptati repetate, tata l-a indemnat sa se mute la Paris si au plecat amandoi in Franta. "Ma, Iancule, sa locuiesti tu in orasul unde traieste Gioconda, iti dai seama ce inseamna asta, s-o poti vedea tu in fiecare zi?". Tata admira cu pasiune portretul Monnei Lisa pictat de Leonardo da Vinci in 1503. Au venit amandoi sa ma vada la pension. Ii pandeam de la fereastra. I-am zarit mai departe in gradina, tata inalt, cu pas mandru, capul ridicat spre copacii batrani care umbreau aleea. Caragiale mai scund, mai delicat, cu palaria de paie data pe spate si tigaretul de chihlimbar intre degete. Imediat, Caragiale mi s-a plans ca "Parisul este un infern, perspectivele imense parca vor sa te inghita, in Piata Concordiei i-a venit rau privind in departare Arcul de Triumf care sta sa zboare, statuia lui Alfred de Musset era gretoasa, iar francezii prea vioi, prea repeziti la vorba..." "Nu fi prost, mai, ai sa te obisnuiesti. Asa e primul contact cu frumosul, te zapaceste", incerca sa-l convinga parintele meu. Dar, degeaba! Nici pranzul din restauratul reputat pentru stridii, crustacee si peste, nici vinurile din cele mai bune soiuri nu l-au convins pe Caragiale. Firea lui nu suporta agitatia Parisului. S-a instalat cu familia la Berlin, intr-un cartier marginas dar cu blocuri moderne, unde isi alesese un apartament confortabil si linistit. Se plimba pe strazile curate, sta de vorba cu bacanul, cu farmacistul, cu croitorul. I se spunea "Herr Doktor" si era socotit un om exceptional.
Casa lui era totdeauna deschisa tinerilor studenti din Berlin si cel din Leipzig soseau in grup sa-l vada, sa-i ceara sfaturi. Ii primea afectuos, se informa de stadiul lucrarilor lor, ii tachina, ii incanta cu verva originalitatii lui si le intorcea vizita la Leipzig, unde era gazduit de Palatul Zarifopol si dus cu alai de tineretul roman din orasul universitar. Petrecea cateva zile cu Zarifopol, prietenul scump, si seara mergeau la concertul simfonic dirijat de celebrul Nikisch.
Caragiale era imbracat ingrijit ori de cate ori iesea in oras. Programul cotidian era scrupulos oranduit de el, mesele regulate, pendula si ceasornicele sunau simultan in casa. Consulta des orarul cailor ferate si aprecia exactitatea trenurilor germane.
Tata, in drum spre Berlin ca sa-si vada prietenul, s-a pomenit, in fiecare gara din Germania unde se oprea expresul, cu cate o telegrama trimisa de Caragiale cu urari variate de bun sosit. Conducatorul aparea in usa vagonului: "Sind sie Herr Delavrancea?". Adresa si descrierea calatorului era o capodopera.
In capitala Germaniei, insa, cei doi scriitori nu s-au inteles. Caragiale l-a plimbat in centrul orasului, laudandu-i monumentele. Delavrancea le gasea greoaie, cu arta statuara agresiva, si nu s-au impacat decat la Muzeul de pictura unde-si petreceau diminetile, si seara la Filarmonica, ascultand cu mare emotie simfoniile lui Beethoven.
In anii cand locuia la Berlin venea des la Bucuresti, unde-l gazduia poetul Vlahuta, prietenul sau devotat. Sosea imediat si tata. In acest triptic, Caragiale era cel mai rasfatat. Vestea sosirii lui se raspandea in oras. Inconjurat de scriitori si prieteni, inteligenta lui exploda cu putere de element al naturii. Nu se echilibra insa in timp. Petrecea noaptea in povestiri, isi depana schite noi, fermecandu-i pe toti, si apoi neglija sa le scrie. Fata de bogatia imensa a proiectelor sale literare a produs relativ putin, dar cu o perfectie meticuloasa de lapidar care slefuieste piatra pretioasa. Caracterul lui era suspus impresiilor momentului care intuneca si lumina dispozitia, iar nervozitatea lui era o aparare a sensibilitatii. Il interesau copiii, le vorbea ca unor oameni mari, urmarea reactiile cu concentrare binevoitoare, ii placeau florile, mai ales garoafele, literatura franata de logica, in poezie in special sonetele si, mai presus de toate, muzica, indeosebi cea clasica. Am fost de multe ori cu el la concerte. Cunostea perfect simfoniile lui Beethoven, era atent la intrarile instrumentelor de suflatori pe care le sublinia printr-un gest discret al mainii mici si fine. Uneori, ascultand cate un Adagio, ochii lui i se umpleau de lacrimi. Avea un adevarat cult pentru Johann Sebastian Bach. Vorbea de "Mosu" cu glas scazut de emotie, plimbandu-se prin odaie, imbracat cu un veston cafeniu, giletca de tricou, parul dat pe frunte. Pasea uspr ca o pisica. Toate miscarile sale erau gratios ritmate. "Sa stiti voi ca hrana spirituala a muzicantului, panea lui zilnica, sant preludile si fugile lui Bach." Pe mine ma sfatuia: "Sa canti, Aghiuta, cu gust si cu pasiune. Nu uita ca expresia cea mai inalta a muzicii este logica romantica." Ochii mari straluceau si radea scurt si ragusit.
In ultimul an al vietii lui am stat doua luni la el. Era concentrat in gandul unei noi creatii. Se plimba tacut prin casa. Fuma necontenit, se inchidea in odaie ca sa scrie, nota un cuvant, stergea cate un rand intreg si, daca nu reusea sa exprime ceea ce vroia, se oprea si venea intre noi. Pe chipul lui se vedeau framantarea si nelinistea. "Hai, Aghiuta, canta-mi din Beethoven."In muzica isi gasea destindere. Mi-a aratat atunci o lista lunga de nume proprii, insirate cu scrisul lui, ordonat ca literele de tipar, adaugand: "Anumite sonoritati si au un sens psihologic si-mi ajuta sa construiesc personajul".
Nimic nu prevestea ca-si traia ultimele zile. Primavara il inveselise. Ne tinea iar cuvantari despre literatura si muzica cu un talent critic rafinat.
...
Fantezia lui scanteietoare s-a stins discret si rapid, asa cum ii fusese viata.
Da opera lui continua sa biruie timpul si traieste in admiratia tuturor, readucand printre noi pe Ion Luca Caragiale.





Cella Delavrancea - Cateva amintiri despre Caragiale


Aceasta pagina a fost accesata de 1197 ori.