Ion Agarbiceanu - Caragiale la Blaj
de Ion Luca Caragiale
In vara anului 1911, s-a serbat la Blaj jubileul de 50 de ani al Astrei. Pentru sarbatorire s-a ales Blajul, pentru ca, in 1911, aici erau cei mai multi intelectuali romani. Liceul avea un bogat muzeu numismatic si istoric - in care si cateva nepretuite table cerate, ramase de la Cipariu si cu satele din jur se putea aranja usor si un convoi impunator de care alegorice.
Mai avea Blajul, atunci injghebat, un cor are mixt si o buna orchestra improvizata, amandoua sub conducerea compozitorului Iacob Muresan, caruia i se dadea astfel intaiul prilej sa execute marea lui compozitie muzicala: Manastirea Argesului.
Prevazandu-se o mare aglomeratie pentru zilele congresului, tinerii profesori au alergat zile in sir sa afle cvartire pentru publicul ce va veni la serbari.
Din ziua cand s-a pronuntat ca cu prilejul Congresului Astrei va zbura pentru intaia oara in Ardeal tanarul aviator Aurel Vlaicu, pe aeroportul construit de el, s-a pornit o infrigurare si o insufletire in intreg Ardealul, incat aranjatorii localnici nu mai stiau unde sa afla cvartire prin satele din apropiere.
Si-au anuntat participarea si multe personalitati culturale de peste Carpati, intre care dramaturgul Caragiale si poetul Cosbuc. La Congres, vorbirea sau, cum i se spunea atunci, conferinta festiva avea sa o tina poetul Octavian Goga, secretarul literar al Astrei.
Intelectualii ardeleni erau indragostiti de poeziile lui Cosbuc si cunosteau Napasta lui Caragiale, pe care a jucat-o o trupa a Teatrului National din Bucuresti, in frunte cu Zaharia Barsan, prin orasele ardelenesti. Erau destui care citisera si schitele, unele telegrafice, aproape toate in forma dramatica, ale marelui satiric.
Dar pe el nu-l cunosteau decat foarte putini, cei care mai trecusera uneori Carpatii. Asa ca lumea venita la Congres era foarte dornica sa-l vada pe Caragiale. Dar cei mai multi n-au avut noroc sa-l vada. La deschiderea Congresului cred ca era si el undeva prin multime, dar nu era cine sa-l arate celor ce nu-l cunosteau. De altfel - n-as putea spune cu siguranta daca va fi fost prezent - judecand dupa lipsa lui de la alte sedinte festive.
Desi nu l-am putut observa, sint sigur ca a fost prezent la reprezentarea Manastirea Argesului de Iacob Muresan, pe care il aprecia elogios, cum mi-au spus mai multi tineri profesori care ii constituiau o suita zilnica, insotind-ul pretutindeni.
De altfel, nici aceasta suita nu prea avea de lucru cu dramaturgul nostru. Doua erau locurile unde-i placea lui Caragiale sa poposeasca. Sa poposeasca? Nu! Unde ramanea cu ceasurile: gradina umbroasa a seminarului teologic si un pavilion de vara la marginea satului Veza, pe care il despartea de Blaj numai podul vechi de emn de pe Tarnava Mare. Era umbra si racoare si in pavilionul acela si vin tot asa de bun ca si din pivnita seminarului teologic. Era acelasi vin pe care insotitorii lui il duceau cu o damingeana pantecoasa, traversand piata insorita a Bajului, catre podul Tarnavei. Era umbra si racoare si in pavilionul acela si vin tot asa de bun ca si din pivnita seminarului teologic. Era acelasi vin pe care insotitorii lui il duceau cu o damingeana pantecoasa, traversand piata insorita a Blajului, catre podul Tarnavei.
Caragiale se purta pe caldurile acelea numai in camasa. Era o tinuta neobisnuita in Blaj si multa lume se oprea sa priveasca grupul ce pornea catre pavilionul din Veza.
-Cine sa fie cel in camasa? se intrebau blajenii si oaspetii sositi la Congres.
-Spun ca ar fi Caragiale!
-Care? Scriitorul din Bucuresti?
- Da, asa spun, ca ar fi el.
-Care a scris Napasta?
-Care altul!
-Si uite-i, domnule, cum se duc cu damigana dupa ei!
-Unde o duc?
-Se spune ca la pavilionul din Veza!
-Si ieri i-am vazut!
-In toate dupa-amiezile merg acolo, ca-i racoare buna, doar la spatele pavilionului lui Achim e paduricea Bercul si tine racoare.
Trecatorii se opreau in drum si se uitau dupa grupul acela.
-Spun ca ala in camasa e Caragiale!
-Se poate! Nu l-am cunoscut pana acum, la adunare nu l-am vazut.
-Pai cum sa-l vezi? Acolo nu vine in camasa, ci imbracat ca oamenii.
-Dumneata l-ai vazut la vreo sedinta?
-Nu pot spune, nu-mi aduc aminte.
Cine l-a cunoscut pe Caragiale la Blaj cred ca l-a vazut sau traversand piata cu suita sa personala sau in gradina seminarului, ori in pavilionul lui Achim din Veza.
Aflandu-se in aceste doua locuri la o masa lunga cu insotitorii sai intelectuali, nu trecea mult si se facea o roata de curiosi in jurul mesei.
Si ascultau, ascultau, ascultau.
Vorbea aproape numai Caragiale si in atatea domenii diferite si cu o usurinta nemaipomenita si totusi atat de clar si categoric, incat parea ca vorbeste numai in sentinte si aprecieri care nu sufereau nici o contrazicere.
De la un tanar profesor din suita sa am auzit aceasta concluzie: "Daca as fi fost un stenograf perfect, as fi putut prinde material pentru cateva volume de literatura pline de-o verva indracita!"
Altul mi-a spus:
-Inchipuie-ti, Caragiale nu recunoaste ca el ar fi un satiric indracit, ci un sentimental.
-Ei, sentimental?
Si apoi, alta! Stiti, dupa parerea lui, cine e cel mai mare scriitor din lume?
-Homer!
-Ei, as!
-Dante!
-Nici poveste. Cel mai mare scriitor din literatura universala este autorul lui Robinson Crusoe.
-Daniel Defoe!
-Da, el!
-Si cu ce dovedeste?
-Robinson nu se sperie singur in insula lui, decat cand descopera urma de picior omenesc. Zice ca marele dusman al omului e singur omul si acest adevar l-a pus pe hartie cel dintai, cel dintai, dintre scriitori, Danie Defoe.
Campia Libertatii n-a mai vazut de la adunarea din 1848 atata lume ca in ziua zborului lui Aurel Vlaicu.
Era o mare de capete cat vedeai cu ochiul si, sosit intre cei din urma, oricat ai fi dat din coate, nu puteai strabate mai mult de trei patru pasi. Era umar in umar.
O agitatie uriasa ii cuprinsese pe toti si toate privirile erau indreptate spre cer. Un murmur surd trecea peste marea de capete.
Nu stim cum, in marea stramtoare, tot inghesuindu-ma am ajuns langa Caragiale. De data aceasta nici unul dintre insotitorii lui nu mai era langa el.
In asteptarea generala, deodata incepu sa se inalte, de pe la mijlocul multimii, zvelta pasare maiastra a lui Vlaicu.
Pe-o clipa, cazu tot murmurul inabusit de mai inainte si, in linistea ce se instapani, se auzea bazaitul motorului.
In clipa urmatoare, cand aeroportul se instapani in vazduh, incepura urale si strigate nesfarsite.
Caragiale imi lua mana si mi-o apasa pe pieptul lui in dreptul inimii:
-Vezi cum bate? ma intreba el, cu ochii dupa pasarea de metal.
Adevarat ca batea sa-i sparga pieptul.
Cand Vlaicu a inceput sa coboare, Caragiale nu mai era langa mine. Multimea incepu a se rupe, impingandu-se spre centru. Toti voiau sa-l vada pe Vlaicu si pasarea lui.
Ion Agarbiceanu - Caragiale la Blaj
Aceasta pagina a fost accesata de 3420 ori.
