Ion Suchianu - Colaboratorii lui Caragiale

Ion Suchianu - Colaboratorii lui Caragiale

de Ion Luca Caragiale


Propriu-zis nici unul, in mod vag toata lumea, in mod precis cativa prieteni, care ne intalneam mai in toate zilele la vreuna din cafenelele de la centru, mai obisnuit la Fialcovschi, ca sa privim la partida de table a lui cuconu' Alecu Boranescu, profesorul de matematici de la Sf. Sava, un adevarat teatru cu bomourile si rpetinsele lui figuri retorice. Cand se ispravea petrecerea de la cafenea, ne intalneam, inainte de a merge acasa, la vreun restaurant, la Costandin sau Spiridon, la Purcel sau la Enache, birturi cu lautari, pe care Craagiale le numea Gherdapurile Bucurestilor, pentru ca nu se putea, cand aveai cele mai bune intentii sa te duci drept acasa, sa nu te opresti la vreunul din ele.
Acolo amestecam noi vinul nu cu apa, ci cu vorbe de spirit, cu glume, cu anecdote bine spuse, afara de ale lui Petre Missir, care totdeauna uita tocmai sfarsitul; cu observari asupra ridiculului omenesc, cu imitatii si jargonari in care Caragiale era neintrecut - se cunostea ca era neam de actor -, vorbea ca grecu', ca ovreiu', ca cei de dincolo, ca moldovenii, ca Kogalniceanu, ca Dumitru Bratianu, ca ai fi jurat ca sant ei in persoana, atat in modul lor de a gandi, cat si in felul lor de a vorbi.
Presedintele acestui cerc literat sui generis era Caragiale, iar ca membri gazetari, actori, muzicanti,avocati, dar mai ales profesori, la care tinea mai mult decat la roicare alta profesie, caci in societatea dascalilor, care erau si iubitori de glume, si-a complectat el cultura generala, ca si in societatea Junimea, unde miscere utile dulci era articol de statut, si a devenit cu timpul cel mai cult autodidact din cati am cunoscut.
La ceste intalniri, care se faceau intamplator, fara zi precisa si fara invitare, daca un membru, tot intamplator, ne comunica vreo nostimada inedita, el o punea deoparte in memoria lui, ca s-o utilizeze cand i-o veni veni vremea. Celui care nu aducea nimic i se faceau atatea mutre ca se excludea singur, de bunavoie, fiindca vedea ca nici el nu-i de noi, nici noi de el.
Niciodata insa Caragiale nu reproducea cele adunate de la noi, asa cum le auzise, ci uneori lua numai o parte, alteori in intregime, de cele mai multe ori le amplifica, marindu-le valoarea literara. Astfel:
Alecu Dumitrescu (zis si Infamu), fost institutor cu patru clase gimnaziale si apoi profesor de limba franceza - dupa o munca fara preget de sapte ani ca sa-si ia bacalaureatul si licenta  in litere la Lausanne - era un tip din cele mai nostime, violonist diletant in concertele simfonice ale lui Wachmann etc.
Intr-o vara, intors din Campulung unde-si facuse vilegiatura, ne povesteste urmatoarea intamplare:
O cucoana foarte grasa istorisea la cofetaria din fata bulevardului numit odinioara Bulevardul Pardon - fiindca era asa de scurt si stramt ca lumea care se plimba pe el la fiecare pas se lovea de cineva si trebuia sa ceara pardon - cum la intoarcerea de la excursiune i s-a speriat calul si a trantit-o jos. Norocul meu, zicea ea, a fost ca, cum sant eu violuptuoasa am cazut pe moale si m-am ales doar cu spaima si a mea, si a dumnealui. Caragiale la prima ocazie a si plasat-o, dar culminand-o dupa maniera lui.
Era pe vremea trenurilor de placere la Sinaia. O familie de mici burghezi compusa din o cucoana tanara dar foarte grasa si patru barbati, dintre care un june luat in societatea lor fiindca avea reputatia ca e plin de haz, ca tot ce iese din gura lui te face sa razi cu lacrimi. Cand au ajuns in gara Sinaia, grabiti sa-si gaseasca un loc in padure, unde sa ieie masa cu merindele aduse de-acasa cum era obiceiul atunci, cucoana nu stiu cum face, ca aluneca pe peron; dar din norocire cade pe moale, in acelasi timp insa se aude si o paraitura foarte caracteristica... Tanarul gata cu:
-Ha, ha, ha, ha! ... a plesnit gazimetru' coanii Vetii!
Intr-o noapte se deschide vorba de diferitele case si gazde pe care le-am avut in Bucuresti. Eu mi-am adus aminte de cea pe care am putut s-o gasesc in Bucuresti in razboiul din 1877, cand a trebuit sa fug din Giurgiu, unde eram profesor de limba latina si elena la gimnaziul de acolo, prima mea catedra. O camera curata, cam departe intr-o infundatura din Calea Dorobantilor (fosta Calea Herastraului), al carei stapan se vede ca tinuse de casa boierului Samurcas, caci in toata odaia era un singur tablou: fotografia boierului Samurcas mort, iar la capul lui, ca priveghe, proprietarul meu stand in picioare. In restul casei locuia el, nevasta, o fata mare cam batrana si un baiat ajutor de arhivar la Ministerul de Finante, Alexandrescu Teodor, fala familiei.
Intr-o zi amploaiatul vine cu un catel, pe care il botezase Gorceacof, nume celebru in Bucuresti in timpul razboiului, caci era oaspetele nostru cel mai ilustru dupa imparat. Intreb intr-o zi pe domnisoara Alexandrescu cum il cheama pe catelus, ca sa-l dezmierd si eu, ca era frumos si se imprietenise cu mine cu mine. Ea imi raspunde: Gartacof, dar tata nu poate sa-i spuna Gartacof si-i spune Mintircof.
Acest rade dracu' de porumbe negre l-a amplificat Caragiale in schita Dl Goe, asa ca aproape sa nu-l mai cunosc, mai ales ca trecuse si timp mult de cand i-l spusesem:
-"Vezi ce bine-i sade lui - zice mam' mare - cu costumul de marinel?
-Mamito, nu ti-am spus ca nu se zice marinel?
-Da' cum?
-Marinal...
-Ei! ziceti voi cum stiti; eu zic cum am apucat. Asa se zicea pe vremea mea, cand a iesit intai moda asta la copii - marinel.
-Vezi ca sunteti proaste amandoua? intrerupe tanarul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel...
-Da' cum procopsitule? intreaba tanti Mita cu un zambet simpatic
-Mariner...
-Apoi de! n-a invatat toata lumea carte ca dumneata! zice mam' mare si iar saruta pe nepotel si iar ii potriveste palaria de mariner."
Intr-o noapte Mitica Iancovici, avocatul (zis si Mangafaua), ne propune sa mergem la Nita Marinescu in gradina, ca la doi pasi de Fialcovschi, sa auzim o cantareata frumoasa adusa din Ploiesti, Doamna Lina, o contralta cu note de bas, cum nu mai auzisem din timpul Teodorinei, si sa ne spuie si una nostima din jurnalul Drapelul:
"La un tribunal din Ardeal, un domn Bumbea, alias Bumbes, este divortat de sotia sa prin sentinta definitiva pe motivul ca nu poate sa presteze debitul conjugale".
I-a placut numele Bumbes, cu care - impreuna cu Tiberiu - a facut schita institutorului Tiberiu Bumbus; iar motivul divortului l-am adoptat ca eufemism delicat in locul temrenului vechi de dureroasa amintire.
Toate astea se pot numi contributii, imprumuturi ori sugestii; despre o colaborare propriu-zisa am sa scriu alta data.

(Diverse insemnari si amintiri, 1933)





Ion Suchianu - Colaboratorii lui Caragiale


Aceasta pagina a fost accesata de 884 ori.