Luca I. Caragiale - Amintiri despre Caragiale
de Ion Luca Caragiale
Caragiale a fost viata intreaga foarte mandru de probitatea lui de artist. Expresia lui favorita, ca sa arate cat de meticulos era pe chestia stilului, se inchegase intr-o fraza pe care i-am auzit-o adese: "Imi pieptan stilul". S-a spus despre dansul ca scria cu o extrema dificultate. Eu, care am avut prileul sa-l vad de atatea ori la lucru, cred ca s-a exagerat oarescum. Mi s-a intamplat adeseori sa-i transcriu manuscriptele dupa primul concept. Le-am gasit intotdeauna foarte citete, cu putine stersagturi. Fraza, scrisa in graba subt imboldul inspiratiei, curgea clara si concisa. Cand i le inapoiam transcrise de mine, incepea insa o noua munca, migaloasa si incordata: "pieptanatura stilului". Imi revedeam paginile cu totul pestrite de insemnari, aruncaturi de membre de fraze, stersaturi si corecturi in cerneala rosie, verde sau violeta. Le copiam iar, si munca lui reincepea. L-am vazut astfel prefacand de patru ori Calul dracului. Ezita asupra pozitiei unui adverb, asupra sensului exact al unui cuvant si chiar asupra necesitatei unei virgule. Trebuie sa marturisesc ca adeseori schimbarile nu aveau aproape nici o valoare si ca opera era tot atat de prefecta la inceput ca si subt ultima forma. I-am vorbit odata despre aceasta si dansul mi-a raspuns: "Bine, dar tu nu-ntelegi ca, daca azi las o mica greseala, maine uit o virgula, poimaine publicul are drept sa ma huiduiasca si eu trebuie sa inghit!".
La dansul problema stilului nu se punea complexa si transcedentala, ca la Flaubert; Caragiale vroia concizie si claritate. In tineretea lui, la Iasi, frecventase cercul Junimei; de acolo pastrase o amintire scumpa si puternica, pe Vasile Pogor. Cu dansul vorbise mult despre stil. Pogor fusese crescut in dogmele esteticei clasicismului francez, si Caragiale se imprieteneste cu dansele, Caragiale isi batea joc de stilul rece al clasicilor francezi, dar, in fond regulile lor estetice se indepartau mult de acelea ale lui Boileau. "Tout doit tendre ay bon sens" era si principiul lui Caragiale. Claritatea, concizia erau pentru dansul adevaratele calitati ale stilului. Infocat detractor al romantismului, arata o adevarata ura pentru abuzul de adjective, pe care-l considera ca insasi marca acelui gen literar.
Cand am spus despre Caragiale ca nu scria cu dificultate, nu ma gandeam la acea "pieptanatura" a stilului, ci la primul concept, care, in fond, constituie opera de arta. Iar acel prim act, daca era dureros, era, pe de alta parte, destul de scurt.
Caragiale scria in tacere si adeseori spunea ca se simte subt imboldul unei puteri straine. Compunand, construia dialogurile vorbind tare, zambea sau se-ncrunta. L-am vazut cand muncea la Kir Ianulea, refuzand mancarea si veghind doua nopti de-a randul. Muncea neintrerupt pana sfarsea opera. In tot acest timp era incruntat, febril si ursuz. Cand termina, era adesea intoxicat de tutun si cadea cateva zile intr-o stare de somnolenta pasnica. Pe Kir Ianulea l-a scris in trei zile si l-a pieptanat, pe urma, doua saptamani. Cand il intrebam cum scrie, imi raspundea invariabil: "Eroii ma persecuta ... Forfotesc in mintea mea ... Vorbesc ... Le vaz gesturile; le aud cuvintele. Dar nu stiu exact nici ce spun, nici ce vor face si, pe urma, m-apuc sa scriu, si-i las sa-si spuie singuri pasul." Si, dupa aceea, adaoga intotdeauna comparatia crearii operei de arta cu o laborioasa parturitie.
Caragiale scria fara placere. L-am auzit, adeseori, blestemandu-si "mestesugul ingrat" si, afurisind clipa cand s-a apucat de literatura. Constient, in fond, de valoarea lui, ramanea un vesnic jicnit in viata. In anul cand a implinit saizeci de ani, in anul cand a murit, pana si ultima oara mi-a vorbit cu adanca sinceritate, cu scarba si cu necaz. Fusese poftit in tara pentru un jubileu al lui de saizeci de ani, s raspunsese printr-o scrisoare catre prietenii lui, astazi morti amandoi, Vlahuta si Delavrancea. L-am intrebat ce hotarase si mi-a raspuns, intunecat, ca refuzase. L-am intrebat, mai departe, din ce motive. Atunci a vorbit mult, cu patos si aproape cu lacrimi in voce. Mi-a povestit toata viata lui. Cum luptase, cum, hulit de unii, neluat in serios de altii, pus la o parte de toti oamenii influenti, in fine tot ajunsese. Cum, odata celebru, tot nimeni nu lua cuvantul lui in seama. Atunci mi-a povestit cum odata, cand era cunoscut de toti, subt un regim politic de prieteni, dorise sa ocupe un loc de deputat si cum fusese refuzat pentru lipsa de incredere. Tot atunci mi-a facut si bilantul castigurilor lui de autor. In anul cel mai bun reteta totala era de 2.300 de lei. Si a incheiat: "Am muncit o viata intreaga, mi-am cheltuit averea ca sa traiesc si sa va cresc, am dat, in mine, un om celebru pentru Romania, dar un om celebru care ar muri de foame daca ar trebui sa traiasca din munca lui." Am inteles ca avea dreptate sa refuze jubileul si avea dreptate sa traiasca, mai mult sau mai putin, in exilul voluntar de la Berlin. Adaog, ca o nota interesanta, ca volumul de postume publicat in 1915 in Flacara nici azi nu s-a vandut inca in 3000 de exemplare si ca dupa patru ani de vanzare a dat un beneficiu de 700 de lei!
Mi s-a intamplat destul de des sa stau de vorba cu Caragiale despre literatura. Ii cunosteam cartile preferate, pe care i le asezam pe masuta de langa pat, inainte ca dansul sa se culce. Avea o antipatie, pe care cu greu o putea tempera, contra oricarei inovatii in literatura. In felul scriitorilor vechi, gasea ca simplicitatea si sinceritatea sunt insusirile povestitorului mare. Herodot, Plutarc, Dante si Machiavelli erau autorii lui iubiti. Oedip rege a lui Sophokles il facea sa planga inca la batranete si cita cu o vadita satisfactie discursurile naive si delicate ale ingenuiei Agnes din l'Ecole des Femmes.
Dar desigur, Caragiale avea mai putina simpatie pentru literatura decat pentru muzica. Si acolo mare detector al modernilor, ramanea in extaz in fata muzicei clasice. Pentru dansul muzica se sfarsea cu Beethoven si mai inflorea odata izolata in "nebunul" de Schumann. Inzestrat cu o extraordinara ureche muzicala, Caragiale, care era lipsit de orice cultura speciala muzicala, cunostea pe de rost simfoniile lui Beethoven, sonatele lui, operele lui Mozart si pe "parintele" Haydn. Cand asculta muzica, obrazul lui expresiv si vesnic miscator se imobiliza intr-o expresie luminoasa si ochii ii sclipeau de lacrimi. Apoi, cand muzica inceta, vorbea - cu verva entuziasta care-l caracteriza - despre muzica ce-i vibra inca in reminiscente sonore in suflet.
Una din antipatiile lui Caragiale era desigur poezia lirica. Nu stiu bine, in fond, daca tinea la Eminescu. Evita sa vorbeasca despre opera poetului si povestea despre om anecdote, cand comice, cand tragice, pe care poate, odata, am sa am prilejul sa le public. Din poetii romani, marea lui admiratie recadea asupra lui Cosbuc, pe care ni-l citea, in familie, adesea seara. Il citea cu glasul lui sigur, plin de nespuse inflexiuni pentru diversele nuante pe cari le exprima poetul. Dar, dupa cate imi amintesc, ceea ce-i placea mai mult din Cosbuc nu era partea lirica, ci acea epica.
O sincera admiratie si o adanca simpatie il lega de Octavian Goga. Tin minte cu ce bucurie l-a primit cand a venit la Berlin si cum, jumatate ironic, jumatate mahnit, a pornit in graba sa-l viziteze in temnita unde fusese inchis de unguri. Pe peronul garii mi-a zis: "Ma duc, ma, sa-i spun baiatului sa nu se mai masoare cu prostul. Prostul iti da intotdeana dureri de cap. Nu vezi si cu mine? Am fugit din tara de prosti..." In ziua aceea vorbea de nedreptatile cari le suferise, glumet si fara patima.
Una din amintirile puternice pe cari le pastrez despre parintele meu e aceea cand i-am adus intaiul jurnal nemtesc care amintea revolta taranilor din 1907. In omul acela, care persiflase vesnic avanturile patriotice, o groaznica suferinta a inceput sa clocoteasca. A stat zile intregi nemiscat, cu capul sprijinit in mani. Cand ii vorbeai, se trezea ca din vis si raspundea intrebarilor cu glas obosit. Pe urma deznadejdea era inabusita de revolta. Striga ca bine le face ciocoilor. Voia sa plece, sa vaza ce se intampla in tara lui, si deznadejdea iarasi il paraliza. Intr-o noapte, febril si iritat, a scris brosura 1907. Din primavara pana-n toamna, a trimes la Die Zeit din Viena prima parte tradusa de Mite Kremnitz, iar manuscriptul romanesc l-a inchis intr-un sertar.
Peste cateva zile, Racowski, care era exilat din Romania si locuia in Leipzig, a venit sa-l vaza pe Caragiale. L-am vazut intrand in birou si am intrat si eu cu dansul. Atinsesem varsta cand tatal meu ma primea in societatea lui serioasa. Caragiale s-a bucurat cand a vazut obrazul energic si vesnic voios al lui Hristache, cum il numea. L-a lasat sa se aseze langa dansul si pe urma i-a citit 1907 ... Cand a ispravit, i-a cerut sfaturi. Racowski i-a dat multe, a criticat parti si i-a atacat reactionarismul. A doua zi am ramas mirat cand l-am vazut pe Racowski instalat pe acelasi scaun si pe Caragiale citindu-i opera refacuta dupa sfaturile pe care le primise. L-am intrebat de ce a schimbat si a ascultat de povete, el care nu tolera critica. Mi-a raspuns: "Bine, nu intelegi tu ca mi-a facut critica ideilor politice, nu a stilului ... Acolo era dansul mai tare."
Sunt coincidente bizare ... Intr-o noapte calda de iunie, am stat de vorba tarziu cu tata. Fereastra era deschisa, si din strada se auzea zgomotul vietii intense a Berlinului. Vorbea cu admiratie si emotie despre Shakespeare si despre teatru in general. Imi pare rau ca nu pot repeta exact tot ce a spus in noaptea aceea, caci a vorbit intr-adevar intr-un fel rar lui insusi. Spunea ca teatrul nu-i literatura, fiindca nu ai grija stilului. Fiecare dintre eroi vorbeste cum ii vine in momentul afectului. Il asemana cu arhitectura, caci ca si ea si in arhitectura cladesti in teatru. Si, pe urma, a vorbit sppre Macbeth. Niciodata nu l-am vazut mai patetic. Mi-a dovedit ca Macbeth e capodopera artei dramatice. Constructia arhitectonica ti-e data de la inceput, ca soarta lui din prima scena e pecetluita si, stiind ce are sa se intample, nu te mai interesezi decat de partea pur artistica, cum are sa se intample. Si explica scena intai a tragediei shakesperiene: "Se-ntalneste cu vrajitoarele; ii spun ca are sa fie than de Cawdor, rege, dar ca nu are sa domneasca. Pier vrajitoarele si vine stafeta de-l vesteste ca-i numit than de Cawdor ... Ei! Atuncea stii ca s-a ispravit cu bietul om ... ca se implineste ce i-a fost zis ... si astepti, astepti cu gura cascata ... si vezi ca totul se intampla asa ... dar cum se-ntampla, asta-i meritul lui Shakespeare". Pe urma a evocat scena duelului cu Macduff si a insistat cu admiratie violenta asupra ei. Continua infrigurat: "Macbeth ii spune: Nu te masura cu mine, ca mie mi-a fost ursit ca nu am sa fiu omorat de om nascut din femeie si pentru ca sa fiu doborat ar trebui sa umble padurile" ... Si atunci stii bine ca trebuia Macbeth sa fie biruit si nu stii cum ... Dar Macduff raspunde : "Nu m-am nascut din mama, ca pantecelor ei cu mainile am fost smuls, si afara vin crengile padurii din Birnam duse de oameni..."
Era tarziu in noapte ...
A doua zi l-am gasit mort, sprijinindu-se cu un cot de perna din pat si cu obrazul foarte linistit.
(1920)
Luca I. Caragiale - Amintiri despre Caragiale
Aceasta pagina a fost accesata de 3621 ori.
