Marius Bunescu - Caragiale la Munchen

Marius Bunescu - Caragiale la Munchen

de Ion Luca Caragiale


Pe la inceputul secolului nostru capitala Bavariei se mandrea cu titlul de Athena Isarului, Munchenul fiind considerat pe-atunci ca o metropola a artelor, catre care gravitau indragostitii muzelor de pretutindeni. Pe langa inaltele scoale bavareze de arta, universitatea si politehnica din Munchn atrageau si ele, la fel, studenti din toata lumea, printre acestia aflandu-se si multi romani in randul carora ma numaram si eu. Si aveam, spre a pastra un contact strans intre noi, o societate studenteasca a noastra "Patria", in cadrul careia ne adunam in fiecare saptamana cu totii, indiferent din care scoala am fi fost.
La societatea aceasta a noastra primeam adesea vizite ale unora dintre romanii in trecere prin oras, dar vizite ale unora dintre romanii in trecere prin oras, dar vizita cea mai scumpa noua a fost - prin toamna anului 1910 - aceea a lui Caragiale, care venise la Munchen insotit de sotia si fiica sa, impreuna cu Cella Delavrancea ce se afla intr-un turneu de concerte prin orasele germane si urma sa se prezinte si-n fata publicului munchenez.
Cu prilejul acela, noi, studentii romani, in loc sa cerem gratuitati la intrare, ne cumparasem cu totii bilete si formam in ziua concertului un grup compact in sala, gandindu-ne sa manifestam in sfarsit cu mici drapele tricolore.
Caragiale, care ne adumelcase mai inainte de a prinde noi de veste, a venit in mijlocul nostru vorbindu-ne direct, prieteneste, dupa care ne-a intrebat: "dar vreo floare, ceva, ati adus voi pentru fata asta?"
Noi n-avem flori pentru ca dasem banii pe bilete, dar Caragiale ne-a spus ca nu e bine asa... "fara flori nu merge". Si, cu toata fastaceala noastra, ne-am intors buzunarele pe dos, si-n cateva minute, de la floraria vecina, am adus un buchet de trandafiri care l-a multumit pe maestru, ce se afla in momentul acea langa scena, de unde ne facea semne de satisfactie de la distanta.
A fost interesant, dupa concert, cum s-a despartit Caragiale de sotia si fiica sa spre a merge cu noi ... la o bere. Mergeam cu totii insotindu-i spre hotelul unde erau gazduiti cand, la un moment dat, el s-a oprit si-a spus: "Draga, baietii astia ma-nvita la o bere si nu-i pot refuza. Voi intrati la restaurant, luati masa, apoi va retrageti." Timiditatea noastra fusese in felul acesta salvata. Doamna Caragiale a inteles, a zambit, si ne-am despartit prieteneste. Apoi, intr-o vasta hala, ne-a apucat dimineata... la o bere.
La sfarsit, insotindu-l din nou spre hotel, la despartire, maestrul ne-a spus: "Dar la zece fix sa fiti la Hoffbrau. Cei care aveti cursuri veniti cand puteti, dar ceilalti, la zece fix."
 
A doua sedinta, avand un caracter de prezentare si de cunoastere, a durat mai mult fiind si mai interesanta. Ea a inceput in adevar la zece fix, dar nu s-a putut terminat decat seara la zece - dupa ce maestrul nostru cel bun luase contact cu toti colegii, care dupa terminarea cursurilor veneau sa intareasca echipa, mai schimbandu-se, dupa imprejurari, la cate o ora ori doua.
Caragiale cunoscuse studentii romani de la Lipsca, Dresda, Berlin, mai apropiati de resedinta sa, pe care-i si vizita cateodata, dar Munchenul fiind mai departe, nu putuse inca face drumul pana la noi. Acum ne avea-n mana si voia sa fie informat asupra situatiei si preocuparilor fiecaruia. Impreuna cu Lascar Viorel, Nicolae Mantu si D. Stoica de la pictura; Paul Rosca, N. Dombrovski si T. Parjolescu de la universitate; O. Dimitriu, G. Statescu, P. Odobescu de la politehnica, formam o garda de onoare in jurul maestrului, tot timpul prezenta, de la inceputul sedintei si pana seara la despartire. Iar pe langa alte indatoriri, in calitatea mea de presedinte al societatii, o mai aveam si pe aceea de a face prezentarile tuturor. Discutandu-se asupra preocuparilor studentesti ale cuolegilor, nu erau neglijate nici glumele pline de haz, nici povestile, toate acestea la un loc dand viata intalnirii de neuitat de atunci, cand ne-am putut tine la un loc atatea ceasuri, intr-una din salile mai mici de la Hoffbrau unde ne stabilisem cartierul in ziua aceea.
Vorba calda, sfatoasa a maestrului ne mergea la inima si, fireste, nici noi nu-l prea lasam sa taca, mai cu seama ca nu surprinsesem la el nici un semn de oboseala. Se vedea bine ca-i placea sa stea de vorba cu noi. Dar, cu toata dispozitia lui - sustinuta poate mai mult de vorbele de haz -, in sufletul sau Caragiale parea prins. Cunosc firi chiar rebarbative care, departe de tara, plang de dorul ei. Si mi se parea ca nici maestrul nostru nu se simtea fericit in ermitrajul lui de la Berlin. Avea destule reticente in privinta aceasta, si cred ca intalnirile lui cu studentii romani din apropiere insemnau in realitate intalniri cu tara care era atat de departe. Nici de noi nu s-a putut desparti prea usor.
Caragiale avea chiar gandul de a continua intalnirile de atunci, spunandu-mi textual: "Ma baiete, cand vei face tu prima expozitie, sa stii ca eu am sa-ti scriu primul articol. Iar pana atunci sa faci bine sa vii sa ma vezi la Berlin la Schonebergerstrasse."
A treia zi muncheneze a lui Caragiale a fost rezervata doamnelor care-l insoteau, astfel ca nu ne-am revazut decat in gara, seara, la plecarea trenului spre Berlin. Iar florile aduse cu prilejul acelade "baietii de la Patria" veneau de-a dreptul din inima.
Din cauza studiului si a imprejurarilor potrivinice care au urmat, o expozitie mai larga a lucrarilor mele nu a putut fi prezenta publicului decat in 1919, dupa razboi, cu sapte ani mai tarziu si dupa ce Caragiale ne parasise pentru totdeauna.
Dar, nu prea tarziu dupa venirea lui la Munchen, am avut prilejul sa ma bucur din nou de atentia sa. Neputandu-ma duce in vremea aceea la Berlin spre a-i face vizita proiectata, maestrul nu m-a uitat. Si-am primit atunci din partea sa un pachet neobisnuit de ingrijit, in care, cu un frumos autograf, imi trimisese opera sa: Momente.





Marius Bunescu - Caragiale la Munchen


Aceasta pagina a fost accesata de 1028 ori.