Octavian Goga - A murit Caragiale...

Octavian Goga - A murit Caragiale...

de Ion Luca Caragiale


La Seghedin, in inchisoarea unde ispaseam o pedeapsa ungureasca, acolo l-am vazut ultima oara. I s-a parut ca, intre zidurile reci ale unei singuratati nedorite, trebuie sa-mi trimita cat mai multe semne din dragostea cu care m-a invrednicit. Cand o carte postala cu slova lui minunata, cand o telegrama, cand un pachet cu carti nemtesti venea zi de zi sa-mi aduca mangaiere si sa-mi alunge uratul. Intr-o seara s-a socotit ca pacea de dupa zabrele cere mai mult, si-a plecat din Berlin la Seghedin...
Nu voi uita niciodata dimineata aceea de martie. Sergentul ungur mi-a intrat in camera cu fata radioasa:
-Aveti o vizita!
-Cine?
-Nu stiu. Un strain, o cam rupe pe ungureste. Vine de departe. Trebuie sa fie insa un mare boier, ca ne-a miluit pe toti. E un om tare cumsecade, mi-a mangaiat pe frunte amandoi nepotii cand i-am descuiat poarta ... I-a intrebat cum ii cheama si le-a dat cate-o coroana.
Nu-mi puteam da seama cine e nobilul senior ratacit la Seghedin. M-am ridicat in pripa si-am plecat spre odaia posomorata din fundul coridorului unde primeam oaspetii.
Cand deschis usa ma ia in brate si ma saruta pe amandoi obrajii nenea Iancu Caragiale...
-Am venit, baiete, am venit sa vad cum o duci aici la pension ... Nu ti-am spus eu sa te astamperi ... Ai? ... Si privindu-ma pe subt ochelari ma cerceta de sus pana jos. Ian ridica mainile sa vad urmele lanturilor ... Saracul de tine ... Uite, ti-am adus niste merinde si doua sticle de sampanie, sa le bem noi laolalta aici in Kecskemet, la magyar kiralyi allamfoghaz (Inchisoarea regaala maghiara de stat), ma rog frumos...
Nenea Inacu era mai tanar ca oricand. Se plimba de-a lungul odaii cu pasi lungi, se oprea cateodata, isi potrieva ochelarii de dupa care stralucea acelasi neastampar al ochilor cu sclipiri de otel si vorba lui era vechea impletitura de fulgere cari cadeau tumultuos ca totdeauna. Ce valtoare de imagini, cate imparecheri paradoxale, cata pasiune si coloare in povestile lui...
In clipa cand vorbea, simteai parca fiorul creatiunii, cu misteru-i etern nedeslusit. Vedeai chinurile facerii cum se petrec sub ochii tai, cum radiaza un spirit fosforescent, fara repaos.
Cine a avut norocul sa-l asculte pe Caragiale vorbind un sfert de ceas, oriunde, la o adunare a negustorilor, ori intr-un ungher din vagonul restaurant, n-are sauite niciodata cea mai stralucitoare icoana a inteligentii omenesti din cate a intalnit in drum.
N-a fost minte sa stapaneasca cuvantul cu mai multa siguranta, sa-l framante si sa-l chinuiasca cu mai multa putere. In fraza lui fermecata se revarsa o lumina orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, ras si plans, era alinare dulce si durere salbateca. Ca intr-un caleidoscop fermecat se desluseau chipuri vrajite de magie. Marele mester atingea toata claviatura sufletului omenesc. Deschidea vorba lin, cu bunatate, si-o muia intr-o lene orientala, intr-o clipa schimba resortul ca sa-ti arate o seama de jonglerii capricioase si deodata se oprea brusc, fata i se crispa, buzele i se strangeau convulsiv, in fundul ochilor ii juca o lumina stranie ... Era clipa cand din creierul lui Caragiale rasarea un fulger nou ... Universul devenea mai bogat cu o minune ...
Cate nu mi-a vorbit in cele trei ceasuri, acolo la Seghedin. Plin de surprize, voio, paradoxal, nenea Iancu ma mustra parinteste ...
-Ti-am spus de-atatea ori, nu te mai bate cu prostii, ca te rapun ... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu in viata? Pe urma desteptilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. In zadar lupti frumos cu taieturi fine de floreta, el loveste greu cu lastarul in moalele capului, Si in zadar risipesti spirit si verva, el e tare ca piatra. Cum sa-ti spun, prostul are o conceptie telurica a vietii. Uite asa isi infunda ochii si urechile, isi infige capul in pamant ca strutul, ridica spatele si trec pe deasupra lui toate curentele ... Nimic mai greu decat sa carmuiesti prostii ... Ei au un instinct de impotrivire organica ... Sa vezi ... Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor scolar la Piatra Neamt ... Trenuri nu gaseai prin Moldova, mergeam la inspectii calare ... Avea popa o iapa murga ... Zic, sa mi-o dai, parinte, dimineata ... Popa zambea. Prea bucuros, domnule Iancule. Si-am plecat ... Cat m-a zolit iapa ceea, ma ... Oricum dam din capastru iesea rau ... N-o puteam carmui nicidecum ...
M-am intors la vreo doua ceasuri tot apa:
-Parinte, cat face iapa asta?
-Face zece galbeni!
-Ei, pui d-ta cinci, sa pui si eu cinci, s-o taiem, a-n asta-i om...
-Ba sa n-o taiem, domnule Inacule, mai bine sa-i invatam naravul ... Stii ce? Cand o incaleci si ajungi la o raspantie, daca vrei sa apuce la stanga, tu sa tragi de frau la dreapta ... Da' sa tragi cumplit, auzi ... Sa vezi c-o ia la stanga ... Asa am facut ... Ei vezi, la prost, trebuie mestesug, nu gluma ... Asculta-ma ...
Nenea Iancu isi scotea ochelarii, mai spunea o pilda, mai arunca cateva franturi de gluma, il compleseau amintirile, sta o clipa pe ganduri si ofta din tot sufletul...
-Toata viata n-am putut sa sugar prostia ... Saracu' de mine, mai baiete, cand vad cate un prost ma doare ... Zau, am dureri fiizce ... Ma ia cu rece aici in crestet ...
Si fruntea i se intuneca, buzele i se impreunau intr-o linie de dezgust si sila nemarginita.
Se facea cateva clipe tacere si rotogoalele albastre ale fumului de tigara ii jucau in jurul fruntii intr-o raza de soare, imprejmuindu-l cu o aureola...
-Ce mai scrii acum, nene Iancule?...
-Ce sa scriu, draga, multe si nimic. Cate nu-ti trec prin cap cand stai asa la sporovaiala, ori te uiti departe pe fereastra vagonului ... Numai cand te asezi la masa de scris si vezi hartia alba inaintea ta, atunci iti dai seama ce vartej cumplit iti face mintea in jurul unui subiect.E un chin facerea asta ... Talentul e un accident de nastere, e boala grea, asculta-ma ... Cere patima si cere mestesug. De aceea artistul nu poate fi un poligraf.
Spuneam mai deunazi unor profesori la Berlin: Ce-mi tot vorbiti de cutare, ca-i harnic, ca-i activ, ca scrie carti ... Zic, eu unu' si mai activ, asa-i si zicea, Iliuta activu', era la Marcuta ... Dimineata la patru el in picioare ... la fantana ... Isi sufleca manecile si da-i, scoatea apa ... galeata dupa galeata ... O varsa in troaca ... Troaca n-avea fund ... Se facea opt ... Haide, ma Iliuta, de imbuca si tu ceva ... N-am vreme, lucrez ... Si nadusea, si-i da inainte si apa se ducea ... Era nebun Iliuta, da', vorba, era activ? Era.
Maestrul clipea din gene, surasul ironic ii fugea de pe buze si din cuvintele rostite incet, sententios, se deslusea crezul artistic al unui suflet pentru care arta era o religie...
-Arta - spunea el - cere constiinta, fara un perfect simt de onorabilitate literara nu se pot scrie lucruri de seama. Ca in toate, si in literatura se pretinde o cinste profesionala, un prestigiu de atelier ... Ce crezi tu in cate ape n-am scaldat eu Hanul lui Manjoala? ... Ce sa mai vorbesc despre melodia frazei, de ferecatura, de ritmul vorbelor ... Iaca, numai numai interpunctia ... Cati nu inteleg ca interpunctia e gesticularea gandirii ... Vezi, pe mine ma framanta astea, ma rod ... Nu se poate arta fara migaleala ... Cu vremea iti cresc tot mai mult scrupulele de constiinta ... Dac-o fi sa imbatranesc, stii cum sa-mi ziceti? Sa-mi ziceti Mos Virgula!...
-Da' piesa, nene Iancule, cat o mai tii sub zavor?...
-Acu in primavara ii mai fac niste perieturi. Stii ce? Mi-am facut socoteala. Mai scriu un roman filozofic, doua volume de nuvele si schite... Si gata ... V-am dat destul ... ce mai vreti?...
S-a asezat pe canapeaua rosnita din colt si mi-a pus mana pe umar ... Am un plan pentru vara asta ... viu acolo la Rasinar la tine, cu nevasta si cu copiii. Mi-a placut mult satul tau acolo la poalele muntilor... Sa vie si Vlahuta... Sa stam asa pana la toamna ... Nu ne trebuie nimic ... Numai un pian sa fie si unul sa-i stie rostul ... Cand se face seara si iese luna alba-galbuie de dupa mestecenii pe coasta ceea, noi sa stam intinsi in iarba si de pe fereastra deschisa sa patrunda Beethoven: Sonata lunii...
Sub ochelari mi s-a parut ca tresar genele in tremurul unei clipe, parca undeva, departe ar fi trecut prin vazduh o falfaire de aripi negre ... Dar nenea Iancu s-a recules intr-o clipeala, s-a ridicat, m-a imbratisat si m-a sarutat ca un parinte ... Si-a tras palaria strengareste pe ochi.
-Acum plec s-apuc trenul de la amiazi...
-Cum, nu te duci la Bucuresti?...
-Nu, n-am vreme... Ma-ntorc la Berlin... Am venit numai sa te vad... Ian vezi de scpaa odata de-aici din Kecskemet...
Inca o strangere de mana si trasura care astepta la poarta il ducea pe nenea Iancu, intovarasit de privirea respectuoasa a sergentilor, de dragostea copiilor si de netarmuita mea admiratie.
                                                *
Cine ar fi crezut atunci ca flutura umbra mortii deasupra trasurii care-l ducea? ... Cand am citit ca s-a prabusit de fulgerul unei clipe, am ramas uluit si nu-mi pot inchipui nicidecum imaginea stranie a mortii lui Caragiale. Un nenea Inacu neputincios, cu grumazul plecat de povara batranetii, sau un Caragiale cu mainile incrucisate pe piept, amutit pentru totdeauna, niciodata nu mi-a trecut prin minte. Cum sa seinchida pe veci ochii lui care patrundeau sufletul si straluceau de departe ca doua suliti de argint? Ce sa faca pamantul cu el?... Cum sa se impace cu repaosul de veci creierul lui pururi framantat, acest complicat si sensitiv seismograf intelectual, care nu avea clipe de odihna? ... Ramai infrant, prostit, ti se moaie bratele ... Te cuprinde in mreaja lui gandul zadarniciei tuturor celor omenesti, te supune un dezgust de materie urata, de carnea care ne tine in stapanirea ei ... Iti vine parca sa-ti frangi in doua condeiul si sa-l arunci ca pe-o unealta netrebnica ... Ca ce e toata goana asta chinuitoare, cand ursita nu acorda nici un privilegiu celor alesi, cand domnesc pe de-a-ntregul aceleasi legi, cand si Caragiale a putut sa moara.
L-au ingropat si i se va topi tarana ... vremea va trece ... vor avea oameni invatati sa-i cantareasca scrisul, profesori cu ochelari sa-i descifreze cartile, sa scrie studii cu adnotatii despre Conul Leonida sau Catavencu .... Au sa-l claseze, sa-i deie locul cuvenit in istoria literaturii, sa-i faca un monument la Bellu...
Noi insa care am avut norocul sa-l vedem si sa-l auzim, vm ramanea toata viata stapaniti de senzatia ca prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prapastie, s-a facut un gol in natura, ca de-o perturbatie cosmica. Cu cat va trece vremea, va creste tot mai mult silueta lui si vom ramanea totdeauna vrajiti de farmecul celui mai luminat creier romanesc. Ii vom spune povestile, ii vom repeta glumele. Se vor crea legende si personalitatea lui va lua proportiile mitice. Generatiile viitoare nici nu vor putea intelege daca din stralucirea unei minti s-au intrupat vreodata astfel de raze orbitoare...
Pentru un sfert de veac, trecand cutare batran de-a lungul strazii, oamenii isi vor scoate palaria inaintea lui si-i vor deschide drumul cu respect...
-Cine-i mosul asta de-i faceti atata cinste, va intreba cutare baietandru...
-A cunoscut pe Caragiale, vor raspunde cu totii.

(Bucuresti, 1930)




Octavian Goga - A murit Caragiale...


Aceasta pagina a fost accesata de 1501 ori.