Stefan Octavian Iosif - Cum scrie Caragiale

Stefan Octavian Iosif - Cum scrie Caragiale

de Ion Luca Caragiale


E cam mult de-atunci, poate sa fie cincisprezece ani, daca mi-aduc bine aminte.
Intr-o dimineata stralucita de primavara, treceam plictisit pe Calea Victoriei, spre enorma cladire galbena si mohorata a Ministerului de Finante, unde pe atunci, in aripa dreapta, erau instalate si birourile celui de Domenii. Eram copist la arhiva acestui minister, si-mi taram pasii silnici spre biurou, cu parerea de rau ca sant osandit sa pierd o zi asa de frumoasa, pe cand inima-mi zburda, ametita de farlmecul primaverei.
Stam la indoiala daca face sa merg la slujba, sau s-o apuc spre Sosea, unde cantau cintezele, sau sa intru la Biblioteca Academiei, unde imi placea sa rasfoiesc ceasuri intregi colectii de reviste vechi romanesti. Nu stiu de ce o colectie prafuita de ziar sau de revista veche a avut totdeauna o atractie deosebita pentru mine. Parca in paginile acelea ingalbenite pluteste inca ceva din viata de demult...
Cum treceam asa, zabovind inadins, cu nehotararea in suflet, la o cotitura de strada vad pe maestrul Caragiale inaintand, cu palaria data putin pe ceafa, si-l salut cu acel sentiment de veneratie pe care-l pastrez si astazi fata de dansul. El imi intinde mana cu un zambet parintesc si ma opreste-n drum:
-Ce faci tu, ma?
-Ce sa fac, nene Iancule ... Ma bucur de raiul asta de vreme ...
-Ia asculta, baiete! Nu vrei sa intri in ucenicie la mine?!
-??
Sa vii sa te-nvat nestesuugl, sa te scot calfa. Ca "mestesugul e bratara de aur", asa sa stii tu, baiete!
Nu era nevoie de multe staruinti ca sa primesc cu entuziasm o propunere in care vedeam si o incurajare a modestelor mele debuturi literare.
Peste cateva minute intram, pe urma marelui meu dascal, in casa din str. Pitar Mosu, unde locuia p-atunci. O casa boiereasca, veche, cu un petec de gradina amrginita de un zid imbracat in iedera. Acolo, in cerdacul larg, un biurou simplu la care lucra, de obicei, mesterul. Pe biurou cateva carti si hartii, o calimara, si pe tabla masina de cafea.
Nu voi uita niciodata ceasurile frumoase pe care le-am trait in acest cadru asa de patriarhal, ascultand sfaturile pline de intelepciune si povestirile minunate, scanteietoare de acel spirit ce parea ca purcede dintr-un izvor vesnic proaspat si nesecat.
Zilnic ma prezentam la un ceas anumit, si emsterul ma primea cu acea bunavointa, lipsita de formalitati, al carei farmec numai cel ce a cunoscut pe Caragiale in intimitate il poate aprecia.
Dar serile! Serile erau adevarate sarbatori pentru mine! Sub lumina prietenoasa a lampii, cu paharele de "sprit" dinainte, alternate de cate o cafea aromata, al carei secret de preparatie l-am prins, fireste, mai repede decat "tainele mestesugului" - ceasurile alunecau pe nesimtite si, multa vreme. dupa ce ma-ntorceam in odaita mea saraca de student, nu puteam inchide ochii, fascinat de viziunile pe care mi le evocase cuvintele mesterului. Uneori il vedeam cum, zambind misterios, ia o carte a vreunuia dintre clasicii nostri, o deschide cu evlavie si incepe sa citeasca:
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate...

Si fiecare cuvant, in gura lui, capata o sonoritate ciudata, fiecare imagine traia o viata intensa, si parea de-o frumusete pe care eu n-o banuisem mai-nainte. Si nu o data ochii i se umezeau de lacrimi si emotia sfanta care-i inmuia glasul se comunica imediat, rascolindu-l pana-n cele mai adanci fibre, sufletului aceluia care asculta uimit, cu rasuflarea oprita.
Intr-o zi imi spuse:
-Du-te si osihneste-te, pentru ca deseara avem de lucru!
Seara m-am prezentat la ora anumita. Mesterul parea tulburat, ca de presimtirea unei dureri nelamurite, nu-si gasea astampar, si ochii lui aveau o stralucire mai vie ca de obicei. Fereastra cerdacului era deschisa, si aerul cald al noptii incarcat de miresme.
Pe masa de scris ma astepta un teanc de file albe. Ma asezai la masa, luai pana-n mana, si asteptam.
Mesterul se plimba, ingandurat, cu mainile la spate, de-a lungul coridorului. Parea un general in ajunul unei batalii, sau un capitan de vas care scruteaza cu ochiul ager zarile ce prevestesc furtuna. Apoi deodata se opri, facu un gest nervos si incepu sa-mi dicteze.
Primele fraze porneau anevoie, cu ezitare, apoi se-nsufletira si incepura sa curga sacadat, tot mai sigure, mai tumultuoase, mai repede si asa de repede incat mana ema abia putea sa le transmita pe hartie in alergarea ei fara preget. Fila dupa fila se-nnegrea, pe cand mesterul, cu manile la spate, continua sa se plimbe-n sus si-n jos, cu glasul lui putin cam ragusit, una din cele mai inspirate pagini pe care le-am citit eu vreodata.
Era un fragment dintr-o nuvela mai mare, la care lucra de mai multe zile. Era vorba de visul unui preot de la tara, in Ardeal: intrarea triumfala a lui Voda Carol, ca un alt Mihai Viteazul, in Alba-Iulia! ... Nu stiu cat a durat aceasta avalansa de imagini care se perindau una dupa alta ca-ntr-un vartej ametitor - de la un timp insa simteam ca mana obosita incepe sa-mi amorteasca. Totusi am dus-o cu succes pana la capat. Cand incheie cea din urma fraza, mesterul se apropie de mine, aduna filele risipite, aruncate una peste alta, le stranse cu grija si le incuie in saltarul mesei.
Apoi imi zise zambind:
-Asa: astea trebuie sa stea acum la umbra, si-om vedea ce se poate scoate din ele.
Pe urma incepu sa povesteacsa amintiri din tara Ardealului, pe care totdeauna a iubit-o mult, si despre anumite locuri pe unde petrecuse in copilarie.
-Parca ma vad trecand pe alee, pe dupa ziduri ... Mi-e dor de Brasov, trebuie sa plec la Brasov ...
A doua zi cand mam dus sa-l caut, mi s-a spus ca e plecat. Plecase, bineinteles, la Brasov. Fragmentul dictat in seara aceea neuitata a vazut peste cateva zile lumina tiparului - cu totul cizelat si concentrat la un sfert din ce era. Din multimea de pagini nu mai ramasese decat una! Dar aceea va straluci, ca toate ale sale, alaturi de cele mai frumoase care s-au scris in lumba noastra romaneasca ...

(Flacara, 1912)




Stefan Octavian Iosif - Cum scrie Caragiale


Aceasta pagina a fost accesata de 979 ori.