Victor Eftimiu - La moartea lui Caragiale

Victor Eftimiu - La moartea lui Caragiale

de Ion Luca Caragiale


Caragiale a fost un paradox. Mai mult ca oricine altul, el dezminte faimosul "stilul e omul".
Cata deosebire intre scriitor si om! Pe de o parte, un stil lipsit de orice inflorituri, iar pe de alta o gradina bogata. Un cer de iarna, limpede, otelit e stilul sau, iar omul a fost un uragan cu strafulgerari violente pe culmile norilor fantastici. Ce cumpanire e stilul lui Caragiale si ce impetuos a fost omul! Cat e de rece in tot ce-a scris si ce torente de lava n-a revarsat in jurul sau!...
In opera lui e aspru, batjocoritor. In viata suradea. Era plin de dragalasenie. Se entuziasma, canta, poetiza. Poetiza! Scriitorul acesta, a carui opera e plina de secaturi si de canalii, scriitorul acesta in care e greu sa intalnesti un om simpatic care sa nu fie un imbecil, stia sa innobileze in viata lucrurile cele mai comune.
Intr-o noapte de vara, pe cand vorbea el, departe latra un caine.
-Stiti voi de ce latra cainii la luna? Isi dau semne. E un obicei ramas din vremea cand omul mergea din padure in padure sa-si caute hrana. Cainele a fost cel dintai prieten al omului; cainele a fost tovarasul omului inainte ca femeia sa-i fi fost tovarasa de viata. Umbla cu el, il ajuta in lupta cu fiarele, murea langa el. Femeia a venit abia mai tarziu, numai cand a vazut ca barbatul are sa-i dea un adapost in cea dintai pestera... Si tot atunci s-a ivit si pisica la casa omului...
... Si din latratul indepartat al unui caine e la facut o epopee, cu franturi culese de pe toate taramurile. Vorbea cu fruntea ingandurata, cu ochii dusi, inspirat. Cauta parca sa prinda icoane din vremuri si din zari indepartate, ascultand parca un mag ce-i canta simfonia aceea de cuvinte. Avea ceva profetic,fantastic, fantomatic in noaptea aceea de vara, la Blaj, cand taceam cu totii si numai el vorbea, cu ochii dusi departe si cu fruntea ingandurata.
                                            *
Ma gandeam cat va fi durut vestea aceasta pe bunii sai prieteni Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea si Vlahuta! Ma gandesc mai ales la Vlahuta, in casa caruia nu se vorbea decat despre Caragiale.
O telegrama, o scrisoare de cateva randuri venita de la Berlin era prilej de voie buna. In casa lui Vlahuta domnea cultul lui Caragiale. Cea mai mica dorinta a maestrului era indeplinita cu graba aceea discreta cu care implinim gandurile fiintelor scumpe. Vestea sosirii sale inveselea toata lumea, si odaia in care era gazduit cel mai ales dintre oaspeti stralucea.
                                           *
Odata Caragiale se hotari sa-si reincepa scrisul. El incunostinta pe Vlahuta, rugandu-l sa-i cumpere o casa mica, alba, de brad, ca sa adevereasca vorba poetului:
  Cu perdelele lasate
  Sed la masa mea de brad...

Buna doamna Vlahuta, al carei suras suav mi-l aduc aminte si azi, era o gazda primitoare, discreta, o admiratoare fara rezerve a ilustrului ei sot si al prietenilor acestuia.
Se grabi sa-i cumpere aceasta masa. Caragiale sosi din Berlin si se pregati de lucru. Dar n-apuca sa scrie cele dintai randuri si calimara se rasturna, patand scandura neteda si alba. Atunci maestrul se scula repede si n-a mai scris nimic. I s-a parut ca e un semn rau. Langa pata de cerneala a scris: "Toate meseriile necurate lasa pete", si s-a iscalit.
De atunci "masa lui Caragiale" a ramas celebra.
Toti oamenii de seama care au fost ospatati mai tarziu la casa lui Vlahuta au lasat cate ceva e masa aceasta; unii scriitori cateva randuri, altii numai iscalitura, pictorii o schita.
St. O. Iosif a scris: "Si soarele are pete si cu toate acestea e tot soare".
Goga a lasat o gandire: "Picaturile de cerneala pe masa unui scriitor sunt ca picaturile de sange pe campul unei lupte".
Sunt o multime de insemnari pe masa aceasta. Bunul prieten al lui Caragiale, poetul Al. Vlahuta, o pastreaza cu sfintenie sub un clestar gros. Masa aceea ii va ramane ca o amintire scumpa a marelui disparut. Si adeseori, cand isi va petrece ochii pe firele de cerneala ce se tes pe "masa lui Caragiale", pe luciul sticlei se va abate, dintr-o alta lume, umbra venerata a celui ce s-a dus de veci...

(1912)






Victor Eftimiu - La moartea lui Caragiale


Aceasta pagina a fost accesata de 964 ori.