Amintiri despre Eminescu - In Nirvana

Amintiri despre Eminescu - In Nirvana

de Ion Luca Caragiale



Sunt peste douazeci de ani de-atunci.
Locuiam intr-o casa unde trasese in gazda un actor, vara director de teatru in provincie. Stagiunea migrarii actorilor se sfarsise; era toamna, si aceste pasari se-ntorceau pe la cuiburile lor.
Vazandu-ma ca citeam intruna, actorul imi zice cu un fel de mandrie:
-Iti place sa te ocupi cu literatura ... Am si eu un baiat in trupa care citeste mult; este foarte invatat, stie nemteste si are mare talent: face poezii; ne-a facut cateva cuplete minunate. Eu crez ca ti-ar face placere sa-l cunosti.
S-mi povesti cum gasise intr-un otel din Giurgiu pe acel baiat - care slujea in curte si la grajd -, culcat in fan si citind in gura mare pe Schiller.
In ieslea grajdului, la o parte, era un geamantan - biblioteca baiatului - plin cu carti nemtesti.
Baiatul era foarte bland, de treaba, nu avea nici un vitiu. Era strain de departe, zicea el, dar nu voia sa spuna de unde. Se vede bine a fi copil de omanei, ajuns aci din cine stie ce imprejurare.
Actorul ii propusese sa-l ia sufleor, cu sapte galbeni pe luna, si baiatul primi cu bucurie. Isi luase biblioteca si acum se afla in Bucuresti.
Seara trebuia sa vie la directorul lui - astfel puteam sa-l vaz.
Eram foarte curios sa-l cunosc. Nu stiu pentru ce, imi inchipuiam pe tanarul aventurar ca pe o fiinta extraordinara, un erou, un viitor om mare.
In inchipuirea mea, vazandu-l in revolta fata cu practica vietii comune, gaseam ca dispretul lui pentru disciplina sociala e o dovada cum ca omul acesta trebuie sa fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine.
Desi in genere teoria de la care plecam eu ca sa gandesc astfel - ca, adica, un om mare trebuie in toate sa fie ca neoamenii - era pripita, poate chiar deloc intemeiata, in speta insa s-a adeverit cu prisos.
Tanarul sosi.
Era o frumusete! O figura clasica incadrata de niste plete mari negre: o frunte inalta si senina, niste ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet balnd si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
-Ma recomand, Mihail Eminescu.
Asa l-am cunoscut eu.
Cata filosofie n-am depanat impreuna toata noaptea aceea cu nepregetul varstei de saptesprezece ani!
Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotarat, inchipuirea nu ma inselase ... Era un copil minunat.
Intr-o noapte ma pusese in curentul literaturii germane, de care era incantat.
-Daca-ti place asa de mult poezia, trebuie sa si scrii, i-am zis ... Am aflat eu ca dumneata ai si scris.
-Da, am si scris.
-Atunci - si mie-mi place poezia, desi nu pot scrie - fii bun si arata-mi si mie o poezie de dumneata.
Eminescu s-a executat numaidecat. Era o bucata dedicata unei actrite de care el era foarte inamorat ... D-abia mai tiu minte. Stiu atata, ca era vorba de stralucirea si bogatiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariata ... cam asa ceva. Poezia aceasta imi pare ca s-a publicat prin '68 sau '69 in Familia din Pesta.
A doua zi ne-am intalnit iarasi. Dar peste zi o nemultumire intima intervenise. Actrita fusese foarte putin miscata de mahnirea regelui asirian. Eminescu era de asta data tacut si posomorat, vorbea foarte putin si contradictia il irita. In zadar l-am rugat sa-mi mai arate vreo poezie sau sa mi-o citeasca tot pe aceea care o cunosteam. A plecat sa se culce devreme, si a doua zi, la amiaza, cand m-am dus la el, l-am gasit tot dormind.
L-am sculat. Se dusese acuma supararea, ba era chiar mai vesel ca alaltaieri. Am petrecut toata ziua razand, mi-a vorbit despre India antica, despre daci, despre Stefan cel Mare si mi-a cantat doina.
Ii trecuse ciuda regelui asirian si acum se bucura in liniste de avutia si stralucirea lui.
Asa l-am cunoscut atuncea, asa a ramas pana in cele din urma momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru, multumindu-se cu nimica si nemultumit totdeauna de toate; aci de o abstinenta de pustnic, aci apoi lacom de placerile vietii; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata nervoasa. Ciudata amestecatura! - fericita pentru artist, nenorocita pentru om!
Primavara urmatoare a plecat cu o trupa ambulanta de teatru prin Moldova. Am asteptat toamna pe Eminescu in zadar - trupa s-a reintors fara dansul.
Parintele lui, de fel din Botosani, l-a regasit pe excentricul fugar, si, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasa si de-acolo l-a trimis la Viena.
Am vazut mai tarziu: "Ideal pierdut in noaptea unei lumi ce nu mai este..." Eminescu isi tinea fagaduiala: copilul crestea om mare.
Mai in urma, l-am intalnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiter. Plecau amandoi in strainatate, el la Viena, celalalt la Berlin.
Militarul era frate mai mare; tot asa de frumos, de bland si de ciudat - o izbitoare asemanare in toate.
Acela a mers la Berlin; in cateva luni a speriat Academia Militara cu talentele-i si-a dat un examen care l-a facut pe maresalul Moltke sa se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotarat sa-l ia pe langa dansul. Ca sa-si incoroneze succesul, militarul s-a dus acasa si, fara sa lase macar o vorba. s-a impuscat.
Peste mai multa vreme, cand am vorbit cu Eminescu de trista imprejurare a militarului, el mi-a raspuns razand:
-Mai bine! Ala era mai cuminte ca noi!
Peste cativa ani a venit in Bucuresti tata lui Eminescu. Era un batran foarte dragut, glumet si original. Facuse o buna afacere si venise sa-i cumpere fiului haine si ceasornic si sa-i deie "din viata" o suta de galbeni, partea lui de mostenire din averea parinteasca.
L-am intrebat atunci pe Eminescu daca mama lui traieste. Mama murise, dar, dupa aerul posomorat cu care mi-a raspuns, am inteles ca de moartea ei se legau niste amintiri mai crude decat ca de o moarte normala, nu numai dureroase, dar si neplacute.
Am aflat apoi ca o sora a lui, care-l iubea foarte, traia retrasa intr-o manastire: biata fata era paralizata din copilarie.
Si au fost oameni, nu de rand, oameni de seama, carora le-a placut sa faca sau sa lase a se crede ca nenorocirea lui Eminescu a fost cauztaa de un vitiu.
Era, in adevar, un om dezordonat, dar nicidecum vitios. In lumea asta, multimea celor de rand rcede ca placerile materiale ale vietii sunt privilegiul lor exclusiv si ca aomenii rari nu au voie sa aiba si ei defecte.
Avea un temperament de o excesiva neegalitate, si and o pasiune il apuca era o tortura nepomenita. Am fost de multe ori confidentul lui.
Cu desavarsire lipsit de manierele comune, succesul ii scapa foarte adesea ... Atunci era o zbuciumare teribila, o incordare a simtirii, un acces de gelozie, cari lasau sa se intrevaza destul de clar felul cum acest om superior trebuia sa sfarseasca.
Cand ostenea bine de acel cutremur, se inchidea in odaia lui, dormea dus si peste doua-trei zile se arata iar linistit, ca Luceafarul lui - "nemuritor si rece".
Acum incepa verva lui stralucita sa-mi predice budismul si sa-si cante Nirvana, tinta suprema a lui Buddha-Shakyamuni.
O asa incordare, un asa acces a avut in ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfarsiutlui. Dupa cutremur, el nu s-a mai inchis in odaie sa se culce si sa mai faca ce facea mai-nainte Luceafarul. A pornit inainte, tot inainte, pana ce a cazut sub loviturile vrajmasului pe care-l purta in sanu-i inca din sanul maicii sale, Copil al unei rase nobile si batrane, in el se petrecea lupta decisiva intre flacara celei mai inainte vieti si germenul distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia.
Lupta a fost groaznica. Incercarea, drumul catre Nirvana, a fost tot asa de dureroasa, cat si de stralucita.
In capul cel mai bolnav, cea mai luminoasa inteligenta - cel mai mahnit suflet! Sid aca am plans cand l-au asezta prietenii si vrajmasii, admiratorii si invidiosii sub "teiul sfant", n-am plans de moartea lui; am plans de truda vietii, de cate suferise acaeasta iritabila natura de la imprejurari, de la oameni, de la ea insasi.
Acest Eminescu a suferit de multe ori, a suferit si de foame. Da, dar nu s-a incovoiat niciodata: era un om dintr-o bucata, si nu dintr-una care se gaseste pe toate cararile.
Generatii intregi or sa suie cu pompa dealul care duce la Serban Voda, dupa ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, si o bucata din care sa scoti un alt Eminescu nu se va mai gasi, poate.
Sa doarma in pace necajitul suflet!
Ferventul budist este acuma fericit: el s-a intors in Nirvana - asa de frumos cantata, atat de mult dorita - pentru dansul prea tarziu, prea devreme petru noi.

(18 iunie 1889)





Amintiri despre Eminescu - In Nirvana


Aceasta pagina a fost accesata de 2945 ori.