Nepotismul

Nepotismul

de Ion Luca Caragiale

Exista la noi un fel de teorie, care se preumbla din gura in gura, din gazeta in gazeta, si care pe cat pare a fi mai general acreditata pe atat este de falsa. Iata teoria aceasta:

Un om fiind la putere, sau bucurandu-se de o situatiune insemnata in vreo ramura de activitate publica sau privata, nu are dreptul sa numeasca in functiuni publice, sau sa prefere pentru posturi de incredere pe rudele sau prietenii sai. Fie aceste rude, fie acesti prieteni persoanele cele mai corecte, cele mai capabile si inteligente, dupa aceasta teorie ei trebuiesc sistematic indepartati de la activitatea publica, cata vreme unul din familie sau un bun prieten este la putere.

Aceasta stramta si falsa teorie, care este si imorala, dupa parerea noastra, trebuie sa fie combatuta, cu atat mai mult, cu cat ea se intemeiaza totdeauna pe un principiu de corectitudine in viata publica, pe principiul, adica, ca intre rude, in loc de strictete, se va practica mai usor ingaduinta.

Trebuie sa punem odata in discutie aceasta teorie ciudata, care convine foarte mult foilor de scandal si sa cautam a-i stabili adevarata valoare si insemnatate.

Sa luam mai intai in cercetare cazul in care principiul departarii rudelor din activitatea publica ar parea mai intemeiat.

Sunt, de exemplu, doua posturi intr-o administratie; unul are atributiunile de controlor al activitatii si corectitudinii celuilalt. Aceste doua posturi, se zice, nu trebuiesc ocupate de frati, de tata si de fiu, de socru si de ginere. Asa este. E mai putina garantie, in privinta eficacitatii controlului, presupunand totusi ca acei oameni sunt destul de onesti si stiind bine ca onestitatea unui om nu are nicidecum a face cu relatiunile lui de rudenie cu un alt om. si astfel e bine sa admitem norma cum ca doua rude de aproape sa nu poata ocupa intr-o administratie doua posturi intre cari eventual s-ar putea isca conflicte, pentru a evita cu prudenta ciocnirea sentimentelor intime de rudenie cu sentimentul datoriei. A impinge insa acest principiu pana la rudele de al noualea neam este o absurditate: a lasa sa se banuiasca anume ca relatiunile cat de departate de familie sunt neaparat izvorul neonestitatii in viata publica este foarte imoral.

Daca ingaduinta si hatarul sunt in adevar imorale, ele sunt tot asa de rele si intre rude [si] nerude, si neaparat ca intre doua rude cinstite datoriile si publice si private vor fi corect indeplinite, pe cand intre doua nerude necinstite, din contra.

intre multe flecarii ale gazetelor noastre, adesea se vede: Aflam ca d-l Z... s-a numit in cutare post... Se intelege ca nu putea fi altfel; d-l Z... este ruda d-lui Y..., ministru, ori mare administrator la cutare institutie. Trebuia in sfarsit d-l Y... sa-si capatuiasca si aceasta ruda....

Neaparat, zic eu atunci, ca trebuia d-l X... sa faca aceasta. Numai o intrebare e de pus aici: d-l Z..., numitul d-lui Y..., este cinstit, harnic si priceput, ori ba ? Daca este, atunci d-l Y... a facut foarte bine ce-a facut: daca nu este, atunci lipsa de merite si neonestitatea lui Z... ar fi tot asa de imputabile si cand el n-ar fi ruda cu d-l Y... si orice minte serioasa ar trebui sa-l acuze pe acesta nu ca a cautat sa-si ajute o ruda, ci pur si simplu ca a facut o numire rea.

Orice om trebuie sa aiba rude sau prieteni mai mult sau mai putin apropiati. Daca sustinem teoria ca niciodata un om in buna pozitie nu trebuie sa-si numeasca prietenii si rudele in functiuni, atunci din doua una: ori ca toate rudele si toti prietenii, fara exceptie, ai unui om, devin neonesti si incapabili din momentul ce el s-a inaltat in mijlocul societatii sale, ceea ce ar fi o absurditate; ori ca imprejurarea ca a fi rude sau prieteni cu un om vazut trebuie s-o consideram o nenorocire, si astfel atunci pentru orice familie, inaltarea unui membru al ei la o situatie insemnata ar fi o adevarata calamitate; pentru ca daca impingem la o mai mare dezvoltare teoria ca nu este permis cuiva, fara a fi lovit de banuiala imoralitatii, sa numeasca in functiune o ruda sau un prieten, fie acesta cat de onest si capabil, ajungem a pretinde ca, daca cineva gaseste venind la putere pe o ruda deja ocupand vreo functiune, numaidecat s-o dea afara.

Aceasta ne aminteste un raspuns foarte picant, pe care un fost ministru il facea la acuzarile ce i se aduceau cum ca si-ar fi capatuit niste rude, de altminteri tot asa de oneste si capabile ca orice om onest si capabil:

- Dar ce voiesti sa le fac daca mi-s rude ? Sa le spanzur ?!

Teoria falsa pe care o combatem fiind foarte la indemana mai ales gazetelor neserioase si maloneste, are, in adevar, uneori un straniu rezultat. Sunt unii oameni de o scrupulozitate exagerata, care evita a da nastere la orice fel de banuieli; sunt iar unii de un caracter asa de sfios, incat fata cu o acuzare oricat de nedreptatita, numai cu atat mai impertinenta sa fie, isi pierd sarita; oamenii de aceste doua spete, mai cu seama cand sunt foarte onesti, de nimica n-au mai mare groaza decat de gura lumii. Lor le lipseste o foaie malonesta, foaie de chantage, ale carei insulte, batjocuri si calomnii, pe un om mai sceptic sau mai tare de inger il fac d-abia sa surada, pe un om de soiul de care vorbim il vara intr-o stare de nervozitate extrema. Astfel, un asa om cu cat e mai onest cu atat mai mult se teme ca nu cumva catusi de putin sa caza in gura miseilor La un asa om, daca ti-e ruda sau prieten, oricate merite ai avea, oricat de cinstit ai fi, sa nu mergi sa-i ceri o functiune, pentru ca nu ti-o da de frica sa nu-l dea la gazeta ca te-a capatuit. Se intampla chiar, in cazul acela, sa intri intr-o alta ramura de administratie. Atunci chiar, reusita ta nu este pe placul rudei tale; ii vezi totdeauna pe fata un fel de nemultumire si de jena, cat de pe departe se teme sa nu i se atribuie numirea ta, si parca nu i-ar parea prea rau sa te stie dat afara, ca sa scape de teama oricarei banuieli. Un exemplu:

Cunoastem un om de felul sfiosilor in chestiune, care era pus odata in capul unei mari administratii. El avea un var, care tinea o tipografie. Bietul om cu tipografia, care nu-i prea mergea bine, se duce la varul sau si-i propune sa se insarcineze cu o parte din imprimatele administratiei aceluia; dar pentru ca-l stia ce fel de om e, ii adauga ca desi imprimatele acelea se dau fara licitatie, el e de parere sa se ceara preturile de la toate tipografiile si el se obliga a face cu aceleasi conditii un scazamant de 5% asupra celui din urma pret. Administratorul nostru, de teama gazetelor, refuza propunerea varului si da imprimatele unui tipograf strain cu un pret mult mai mare si cu conditii mult mai favorabile. La primirea acestor imprimante, se vede ca ele sunt neconforme cu conditiile; dar fiindca tipograful acesta, un om fin, stia ca varul administratorului staruise si el pentru a lua acea lucrare, incepe a se plange ca e sicanat pentru a se favoriza varul. Cum aude asta, administratorul nostru ingalbeneste si da ordin sa se primeasca imprimatele.

Nepotismul este in adevar rau, dar prin nepotism nu se intelege decat proteguirea neonesta si nedreapta a rudelor. si e foarte nedrept ca cineva sa sufere pentru ca din intamplare e ruda cu un om ajuns, si e foarte neonest si imoral a arunca banuieli asupra unei familii intregi, din ura de partid sau din invidia meritelor si aptitudinilor. Cu chipul asta o sa ajungem a crede ca e rusine sa fii ruda unui om mai de seama, pentru ca orice post, orice pozitie ti s-ar da, ar fi semnul hatarului facut unui om necinstit si netrebnic. Atunci pentru ce sa nu punem in lege principiul ca in tot aparatul statului, de la vatasel pana la ministru, nu poate intra decat un singur membru al unei familii, socotita familia pana la al o sutalea neam !

Iata absurditati care trebuiesc combatute odata de toti oamenii cu minte si onesti. Trebuie rasturnata odata teoria aceasta falsa, care tinde a face pe romani sa zica: Da, Doamne, sa nu ajunga nici unul din familia mea om de seama, ca m-am nenorocit !





Nepotismul


Aceasta pagina a fost accesata de 1465 ori.