Sarbatori mahnite

Sarbatori mahnite

de Ion Luca Caragiale


Pastile cadeau in vara... Cine s'ar fi asteptat la asa schimbare de vreme ? Viscol din varfuri pana in fundul vailor departate... in miezul vartejului, pierdusem drumul urcand pe culmi inalte si acum, coboram orbeste fara sa stiu unde. Calul era istovit de puteri; iar eu simteam cum ma patrunde incet-incet frigul pana in maduva oaselor. Ma invaluia din toate partile intunerecul noptii... Rataceam intr'un pustiu negru, fara nadejde sa mai dau de vreun adapost. Cand ma socoteam in pieire, iata sclipind in fata-mi o luminita... Catre ea !... tot catre ea; caci - nu e numai o parere !... si sdrobit, iata-ma in fata unei porti mari... Mi-a fulgerat prin minte: de-acu, daca n'am avut noroc sa fi dat de gazda buna si primitoare, am sa deger flamand aci, langa gard, in sfanta noapte a invierii, departe de saracul meu culcus, de la care am plecat ca un nesocotit... Ajuta-mi, Doamne !... Mi-am luat inima in dinti si-am batut hotarat in poarta. O use s'a deschis, prin care s'a aratat lumina mare; si un glas bun si frumos de femeie a strigat:

- Cine e ?

- Om bun, am raspuns eu; drumet ratacit.

- Asteapta otar, mi-a raspuns dulcele glas.

si totodata am auzit sunind limpede, de departe, clopotele de inviere. Mi-am scos caciula si mi-am facut cruce, pe cand gazda imi dechidea poarta. - Hristos a inviat, gazda buna !

- Adevarat a inviat, om bun ! mi-a raspuns femeia... Pofteste ! Un argat mi-a luat calul si stapana m'a dus in casa. A ! ce chibzuita asezare de oameni cuprinsi ! ce frumoasa casa, calda si luminoasa ! si bogata, cum spune inteleptul din vechime nimica de prisos si toate cele de trebuintať ... si ce prietenoasa intampinare ! Iar stapana - ce mandrete de femeie ! Ce infatisare deosebita: cinste din crestet pana 'n calcaie; liniste si armonie in miscari !... si prestigiul acela al nobilitatii, cu atat mai stralucitor, cu cat vrea sa se invalue in severa modestie !

- Iarta-ma, gazda buna, am zis, ca 'ndraznesc sa'ntreb: a dumitale-i casa asta ?

- A mea, domnule, din mosi stramosi, de nu se mai tine minte cand...

- Sa traiesti, s'o stapanesti ! ca, drept sa-ti spun, frumoasa casa ai.

- Frumoasa... e frumoasa, nu zic, si tocmai de aia o iubesc, domnule, si nu vreau sa ma despart de ea !... in zidurile ei sunt atatea si atatea aduceri aminte de lupte grele si amare necazuri... Ei ! Domnule, casa asta are poveste veche si nu prea vesela... Temeliile ei sunt cladite din pamantul de-aici plamadit cu sudori, cu lacrimi, cu sange de-alor mei... Cum sa nu tiu eu la casa mea ! si zicand asta, s'a uitat jur imprejur cu ochii umezi de dragoste. Apoi mi-a facut semn sa sez in capul mesei; si m'a ospatat... Bogdaproste !

Sta trista in fata mea. Vedeam bine ca asupra acestei fiinte asa de prestigioase apasa ascunsa cine stie ce amaraciune... Amandoi taceam.

Am indraznit sa rup tacerea si sa intreb:

- Asculta-ma, rogu-te gazda buna; eu vaz ca dumneata esti mahnita de ceva... Ce ai ?

- Ce sa am, domnule ? Am si eu un foc la inima; dar, dumneata, cum ai sa-l intelegi ? si, daca ti l-as spune, ce ajutor imi poti da ?

- De unde stii ? Spune-mi numai de ce-ti tanjeste sufletul: macar o cat de mica mangaiere ce ar strica ?

Gazda mea si-a pus cotul stang pe masa, si-a razemat tampla pe palma si, dusa departe pe gandurile nevoilor ei, mi-a spus linistit si masurat urmatoarele:

- Uite, om bun, care-i pricina mahnirii mele... Asculta... Eu, cum ti-am spus, stapanesc din stravechi locul meu si casa mea, asta care o vezi. Dar n'am fost niciodata linistita; am avut si am inca niste potrivnici puternici, care-mi tot tagaduesc dreptul meu si mereu ma prigonesc fara mila. De amar de vreme, cate-odata am luptat, cate-odata am suferit, mai de multe ori am rabdat; cat ?... stiu numai eu si numai Dumnezeu stie. Numai El ! Numai nadejdea in sfanta lui dreptate, care odata s'odata va sa vie sa 'ndrepte nedreptatile oamenilor, - numai ea m'a tinut si m'a intarit; ca, altminteri, ma prapadeam de mult, si, pe risipa batranelor mele temelii, si-ar fi inaltat potrivnicii trufasele lor palaturi.

si eu, Dumnezeu mi-e martor, nici o clipa n'am dorit a incalca dreptul cuiva; numai atata am vrut, sa fiu lasata in casa mea a munci, a-mi lumina mintea si a-mi ridica sufletul, ca sa arat ce ajutor as putea aduce si eu la fapta mare a binelui si a mai-binelui, pe care a poruncit-o Dumnezeu omenirii...

S'a oprit si a oftat adanc... Vorbise asa de cuminte, ca n'am avut ce sa zic: i-am aratat numai din ochi ca astept urmarea...

- Rabdarea-mi indelunga, a urmat gazda, si neclintita-mi nadejde in Dumnezeu au obosit parca pana la urma pornirea potrivnicilor mei... Or fi ei mai puternici ca mine, dar pe semne au inteles si ei ca tot nu sunt atat de tari incat sa ma poata nimici. si-asa, am simtit bine ca si ei au inceput sa se patrunda ca trebue sa-mi dea pace: sa cinsteasca dreptul meu, cum si eu voiu sa cinstesc pe al lor, si, deacolea sa traim cu totii, spre folosul tutulor, in buna intelegere, in prietenie adevarata, in desavarsita omenie... - Ei ! atunci ce piedica ar mai fi pentru linistea dumitale ?

- Ei, domnule, daca ai sti dumneata ce mi s'a intamplat, n'ai face asa intrebare... Tocmai cand credeam ca soarta mea incepe sa mai ma ierte dintr'o parte, ma loveste acum si mai adanc pe de alta... Cand sa zic Doamne-ajuta, ma pomenesc, in casa asta, cu zavistie si vrajba intre copiii mei. Acu nu mai am vreme si gand sa fac pace cu potrivnicii: trebue sa ma sbat cum sa-mi impac copiii dusmaniti intre ei, ca parca ar vrea acum unii dintre dansii sa-mi risipeasca sarmana casa stramoseasca !...

Zicand acestea, s'a ridicat drept in picioare, si-a inaltat fruntea senina, umbrita de mahnire, catre icoane, si-a facut cruce, si apoi, acoperindu-si ochii cu amandoua mainile, a inceput sa planga tacut.

in tacerea aceea, am auzit iar glasul limpede al clopotelor.

A ! biata nobila mama ! m'am gandit. Ce sarbatori mahnite !... Ce sa-i zic eu, un drumet strain ? Cum o pot eu mangaia ?... Nu, nu vreau sa mai raman in asa trista casa !

Adanc patruns de respectul durerii, am sarutat mana mahnitei mame, si atat i-am putut zice:

- Nadejde ! - Ei ! draga domnule, mi-a raspuns ea, stergandu-si cu coltul maramei, ochii adanciti si cuminti; aia, nadejdea, aia n'am sa mi-o pierd eu niciodata !

- Mai ramai sanatoasa, gazda buna.

- Umbla sanatos, om bun, sub paza Domnului !...

Fara sa ma iut inapoi, pe cand clopotele suna toate invierea, plec, si ma duc... incotro vrea calul sa ma duca.




Sarbatori mahnite


Aceasta pagina a fost accesata de 1251 ori.