Dintr-un catastif vechi

Dintr-un catastif vechi

de Ion Luca Caragiale


Sa ma ierte confratii nostri reporteri daca nu raman todeuna uimit de rezultatele activitatii lor... Eu am cunoscut in copilaria mea, inainte de a merge la scoala, pe patroana reportajului roman; si iata de ce zic "patroana".

Toate corporatiile bine organizate au cate un patron sau chiar cate doi: pianistii au pe sf. Cecilia; vanatorii, pe sf. Hubertus; calaretii, pe sf. Gheorghe; chiriasii, pe sf. Gheorghe si pe sf. Dumitru; doftorii, pe sf. Cosma si Damian; birjarii pe sf. Ilie s. cl.

si sa se noteze bine ca pe vremea cand traiau acesti patroni, nu se stia nici de Chopin, nici de pianola; armele cu repetitie nu se inventasera inca; societatile pentru imbunatatirea rasei cavaline si Creditul urban nu erau infiintate; despre antisepsie si roate de cauciuc nici pomeneala...

Tot astfel, cand eu am cunoscut-o pe patroana reportajului roman, nu se pomenea de serviciu telegrafic si telefonic nici cu fir, dar inca fara fir; nu se stia de cai ferate, de biciclete, de automobile, de atatea s-atatea mijloace de locomotiune si de corespondenta, de care se bucura confratii reporteri actuali.

Usor ii vine intrepidului confrate astazi, fireste!

Telefonul... Alo!... Un enorm scandal!... O crima groaznica... o tragica sinucidere... un sinistru colosal... o catastrofa pe C.F.R....

"Mana, chauffeur!..."

si, "in mai putin de trei sferturi de ceas, cu o viteza de o suta de kilometri pe ora, am ajuns cei dantai la locul dezastrului; am scos carnetul si am notat rezultatul primelor noastre investigatiuni, pe care le comunicam telefonic ziarului nostru... Cititorii nostri vor afla cei dantai... etc."

Sa fi poftit insa intrepidul confrate, sa ma faca sa aflu cel dantai, atunci cand de la Bucuresti pana la Ploesti se calatorea in birja de Herasca cu coviltir si codirla, cu patru cai in rand, doi la oiste si doi la cetlau!

La 9 dimineata iesai din Bucuresti pe la capul Podului Mogosoaii si, dupa trei opriri (la Saftica un sfert de ceas, la han la tiganesti doua ceasuri si jumatate de pranz, si iar un sfert de ceas la Puchenii Dorobantului), intrai in Ploesti, pan straja Bucurestilor, pe la 6 trecute seara... O diligenta facea o data pe zi cursa de posta intre cele doua orase; astfel, scriai din Capitala o scrisoare luni dupa-pranz; o aducea marti seara diligenta, si o primea adresantul in Ploesti miercuri la amiaza.

si totusi, serviciul de reportaj il facea cocoana Luta, de la Sf. Voievozi din Ploesti, cu o celeritate si cu o exactitate, care ar putea face gelos pe cel mai neadormit dintre confratii nostri speciali in materie.

Niciodata provincialii nu eram jinduiti de stiri de senzatie din tara si din Capitala mai ales; si fireste ca cei dantai care le aflam eram noi, mahalagiii de la Sf. Voievozi, vecinii coanei Lutei.

Vaduva; posedand o avere modesta; ocupandu-se cu preparatiunea medicamentelor inofensive, a sulimanului pentru obraz, a boielii de par si a lepadatului, dupa farmacopeea orientala; prezicand in carti, in drojdii de cafea, in palma, dupa uitatura, prezentul, viitorul si trecutul; facand serviciul de mica corespondenta intraurbana, scrisa sau orala - ii ramanea destul timp ca sa nu neglijeze un moment macar serviciul de reportaj; si sa nu uit a spune ca, desi primise o educatiune foarte-ngrijita, fiind de o politeta, de o discretie si de-o urbanitate exemplare, cocoana Luta nu stia nici sa scrie, nici sa citeasca, cu nici un fel de slova. in schimb, insa, ce memorie!

Dar sa dam, pana una alta, o proba de reportajul ei...

Cativa ani inainte de unirea principatelor, s-a petrecut in Muntenia, un scandal senzzational, cum se zice astazi, menit sa emotioneze indeosebi pe crestinii pravoslavnici de "ambe sexe", cum se zicea pe-atunci.

De la cine l-am aflat noi mahalagiii de la Sf. Voievozi din Ploesti, atunci cand nu se pomenea de gazete?... De la cine altul decat de la cocoana Luta, chemata de mult acuma, din principatul Valahiei, intru imparatia cerului.

si, fiindca oricine poate-ntelege ca mi-ar fi greu sa reconstituiesc din memorie, dupa peste o jumatate de veac, o povestire cu atatea amanunte subtile, marturisesc de la inceput ca ma voi margini sa reproduc, dupa niste hartii vechi, darea de seama asupra stirilor cocoanei Lutei. Acele hartii - un dosar gros, invelit intr-o camasa de mucava si legat cu sfoara - le-am gasit din intamplare in podul unei case darapanate de la Sf. Voievozi din Ploesti. Sunt toate scrise cu slova popeasca; iar dasupra camesii, sta insemnarea: Catastiful cocoanei Lutei.

in acest pretios dosar, se gasesc notate, atat pe scurt de transcriitor, intr-o forma mai putin originala, cat si pe larg, in forma originala a reporteresei - cum, la citire, mi-o aduc bine aminte - o suma de anecdote din viata de pe atunci, pe care parca inca o auz pe raposata povestindu-ni-le din viu grai.

Sa incepem cu scandalul menit sa...


Urla Bucurestii. incotro te-ntorci tot de patenia arhipastorului vorbesc oitele si berbecii.

Ce-i lipsea?... Ce n-avea? ce cu gandul nu gandise cand era arhondar la Cernica si pe urma mai mare peste vatasia de tigani de la Cozia... si ce om voinic! ce barbat aratos! ce barba cuvioasa! si ce venit frumos: peste saptezeci de mii de galbeni pe an!

Dar duhul cel rau, pizmasul, s-a insarcinat sa turbure linistea robului lui Dumnezeu; caci, precum aflaram de la cocoana Luta asta-seara, iata cum s-a petrecut pricina:

"De un an si mai bine, chiar peste vreo luna dupa ce doftorul Limbric (?) s-a fost cununat la mitropolie, era stiut de toata lumea ca peste casa lui revarsa acela care-l cununase, harul domnului, ploaie de aur.

in seara cununiei, inaltul slujitor al altarului, vrand sa dea bine-cuvantarea lui tinerei perechi, a ramas incremenit cand a dat cu ochii de mireasa; asa s-a simtit trasnit de nurii ei, incat n-a mai putut canta mai departe; a-nceput sa-i tremure glasul si barba, si, venindu-i un fel de isterica, cu cascaturi si zvacnituri ca de deochi, a rasolit slujba si le-a dat drumul mai degraba tinerilor cununati sa mearga acasa.

Toata noaptea urmatoare, duhul cel rau nu i-a dat pace; pana la ziua n-a putut bietul parinte sa inchiza ochii o clipa macar... tot cu gandul la mireasa. A doua zi de dimineata, a pus pe urma casatoritilor fel de fel de gonaci iscusiti - calugari, calugarite, boieri, cocoane, care se pricep la asa binefaceri - si, afland ca nu prea traiesc in huzur tinerii casatoriti, a-nceput sa le trimita daruri, apoi sa-i pofteasca la masa, apoi sa se pofteasca el la dansii; pe urma, tot dupa-mboldul duhului, a chemat pe doftorul sa-l ingrijeasca, fiindca se simtea parintelul cam bolnavior de piept, nu putea rasufla slobod si-i venea mereu sa ofteze - vorba cantecului: de oftat ce-am oftat tare, furca pieptului ma doare! - Azi asa, maine asa, incet-incet, s-a-ncins prietenie la toarta intre doftor si bolnav; iar tanara doftoroaie, din zi in zi, speria mai tare lumea cu falaitarurile, cu catifelele, cu blanurile, cu diamanticalele dumneei.

Lumea, cum e lumea, s-a apucat sa barfeasca - mai ales cocoanele care n-aveau barbat sa-ngrijeasca de piept pe parintelul. Doftorul, care stia bine cum merge boala si vedea ca-i dedese pe leac, s-a hotarat ca sa astupe gura lumii dusmane, sa paraseasca pe bolnav, macar pentru catava vreme.

Astfel dar, si-a luat sotia si, fara sa spuna nimica bolnavului, s-a dus cu ea si a ascuns-o la tara, intr-o casa boiereasca. A doua zi, cand merge bolnavul la casa doftorului in oras, o gaseste incuiata - si doftoroaia... nicaieri. Aman! unde-i?... Nu se stie...

Cade bolnavul la pat, si rau, si rau, se prapadeste si mai multe nu!... alearga gonacii si cercetasii in toate partile, si, de colea pana colea, dau de culcusul doftoroaii... si din vorba-n vorba, ajung sa-nteleaga pe cum ca, de ochii lumii si ai barbatului, s-a dus tanara la tara, pana sa se mai potoleasca barfelile dusmanilor; dar ca si ei ii e dor de parintele, si ca noaptea aceea chiar, doftorul are sa lipseasca, si prin urmare bolnavul poate sa pofteasca.

Cum a auzit bolnavul vestea cea de bucurie, a sarit din pat. Cand a-nserat bine, s-a suit intr-o careta cu patru telegari, imbracat tiptil[xcviii] ca un mirean, insotit de un credincios, si... mana, baiete! Nici caii tai, nici drumul tau! Ajungand la izvorul tamaduirii, ca prin farmec i s-au deschis portile curtii; in scara l-a-ntampinat tanara prietina, care l-a luat repede la brateta si l-a dus inauntru, intr-o odaie din fundul caselor.

Bolnavul, care de atatea zile suferise de-ntarcatul leacului, avand bataie de inima, a-nceput sa tremure din toate-ncheieturile si atat a zis numa: Ah! cum te-ai indurat sa ma lasi, psihachi-mu!? (vorba dulce elinica; adica pe romaneste sufletelul meu) pe urma i-a venit rau cu sughit si s-a asezat pe un divan.

Doftoroaia l-a frecat cu otet de trandafir pe tample; bolnavul a deschis ochii galesi si a zis cu mult foc: Ah! psihachi-mu, spune mai bine ca vrei sa ma omori? si, simtind ca-i vine rau, a navalit s-o ia-n brate, ca sa se rezeme, sa nu caza jos. Atunci ea a tipat, de frica fireste ca se prapadeste omul, si a pierit ca o soparla printr-o uscioara ascunsa; si numaidecat tot pe acolo, iacata s-a aratat si d. doftor, si, dupa el, doi arnauti cu hangerele scoase din teaca si un fecior cu un sort alb.

- A! parintele; d-astia mi-ai fost? umbli noaptea tiptil pan casele oamenilor, sa necinstesti femei cinstite? Nu ti-e rusine! Sa vezi acu ce operatie am sa-ti fac!

Bolnavul, mai mort decat viu, a cazut in genunchi ca babele la sfintele daruri, si a mormait:

- Sa nu ma nenorocesti, doftorasule!

Arnautii l-au ridicat de subtiori, l-au asezat si l-au legat bine pe un jet, cum se face la orice mitropolit pentru ingropaciune. Pe urma, a venit feciorul cu un lighenas cu sapun si cu briciul - sa-l raza.

Bolnavul a dat un racnet:

- Stati!... sa ias-afara slugile, sa-ti spui numai o vorba!

Cand au ramas singuri, doftorul si bolnavul... aman-zaman, har-mar: ori barba, ori paisprezece mii de galbeni!

A pornit credinciosul inapoi cu carata, si pe la doua despre ziua s-a intors cu zece mii, tot cat gasise in lada. Pentru alte patru mii, a iscalit parintele o polita pe termen de trei zile.

Dupa aceea, feciorul a adus pe tava dulceata si cafea, iar parintele, om politicos, a zis:

- Da de ce va mai suparati, taica?

La trei zile, polita a fost achitata. De atunci bolnavul tot nu mai vrea sa se tamaduiasca, si, fireste, peste casa doftorului ploua harul domnului ploaie de aur.

Asa spune cocoana Luta."

Aci se-ncheie documentul din Catastif. Nu i s-ar putea da usor crezamant, daca faptul n-ar gasi confirmare intr-o carticica, probabil inspirata din cercuri iacobine, aparuta putin mai tarziu, cu singura dosebire a numelui doftorului: nu Limbric, cum a zis cocoana, ci Lemberg.

Credem ca reproducerea acestor documente astazi va interesa pe iubitorii de istorii, care sunt prea marunte ca sa poata-ncapea in istorie. Ne propunem deci a da din cand in cand aici ceea ce ni se va parea mai de sama din vechiul Catastif.




Dintr-un catastif vechi


Aceasta pagina a fost accesata de 1582 ori.