Duminica Tomii
de Ion Luca Caragiale
M-am dus sa fac o vizita confratelui si amicului meu Tomita de ziua lui. L-am gasit intr-o stare foarte proasta, plimbandu-se de colo pana colo ca o hiena in cusca ei, si vaitandu-se de durere; toata noaptea nu putuse inchide ochii din pricina unei masele.
L-am povatuit sa mearga la dentist.
- Nu pot, mon cher.
- De ce nu poti? ti-e frica?... Cu metodele de astazi, nu simti nici cat o piscatura de purece.
- Nu de frica; nu pot, ca am de lucru; trebuie sa dau pana-n doua ceasuri cronica mea la gazeta. La trei, vine baiatul de la tipografie sa ma execute... si cu durerea asta sunt incapabil sa scriu un rand macar. De o suta de ori de aseara m-am asezat pe scaun, am pus mana pe condei; dar nu e chip sa m-astampar... o clipa nu-mi da pace...
si iar incepe bietul om sa se vaite si sa se plimbe ca o hiena. La un moment, se opreste racnind:
- E de nesuferit!... ma-mpusc!
- Omule - zic eu - du-te la dentist!
- Ei! dar cronica mea cine o scrie?
- stii ce? zic; tu du-te fara frica, sa-ti scoti maseaua; eu raman aci; pana te-ntorci, iti scriu eu o cronica... Ai vreun subiect anume, or pot scrie despre ce mi-o da pan gand?
- Ba, chip, aveam un subiect...
- Despre ce?
- Despre Credinta si stiinta... cum adica stiinta distruge Credinta si nu o poate inlocui. stii, a propos de sarbatori...
- Ceva nou de tot... Am inteles, zic; du-te si n-ai grije; aibi curaj!... cu metodele moderne...
si pe cand Tomita pleaca aiurit de durere, ma si asez linistit la masa si, pe nerasuflate, torn urmatoarele:
CRONICa
Suna clopotele... E primavara... Suna clopotele.
Duminica Tomii... Cu aceasta duminica se-ncheie saptamana luminata si prima serie a celor mai mari sarbatori crestine. Ce sublima, ce providentiala ordonare in mersul divinei tragedii a Fiului!
Umilirea, suferinta, patimile Tatalui intrupat in Fiul; pe urma, supliciul infamant intre doi talhari si moartea; apoi, triumful asupra mortii, invierea... in fine spulberarea ultimei umbre de indoiala a nenorocitului, care nu poate crede minunea pana nu pipaie.
"Iara Toma, unul din cei doisprezece, carele se chema geaman, nu era cu dansii cand a venit Isus.
Deci, zicea lui ceilalti ucenici: Am vazut pe Domnul; iar el a zis lor: De nu voi vedea in mainile lui semnul cuielor, si de nu voi pune mana mea in coasta lui, nu voi crede.
si dupa opt zile, iar erau inlauntru ucenicii lui, si Toma cu ei. Venit-a Isus, fiind usile incuiate, si a stat in mijloc si a zis: Pace voua.
Dupa aceea a zis Tomii: Adu-ti degetul tau incoace si vezi manile mele; si adu mana ta si o pune in coasta mea, si nu fi necredincios, ci crede.
Raspuns-a Toma si a zis: Domnul meu si Dumnezeul meu!
Zis-a Isus lui: Daca ma vazusi, Tomo, crezusi; fericiti cari nu au vazut si au crezut.."
Da, fericiti; si asa fericit eram eu in copilarie! si asa era toata lumea imprejurul meu!
Cu adanca pietate mi-aduc aminte de bisericuta alba din mahalaua noastra! Ce limpede suna toaca de fier subt atingerea ciocanelor maiestre ale dascalului Haralambie! ce vuiet armonic faceau cele doua clopote, pe care le trageam de franghii, noi, copiii, pe cand, de jos, de la toaca de fier, fara sa se-ntrerupa, el ne striga: "Mai incet, ma! ca mi le dogiti!" si ne-njura de festila moase-ni, dupa ce ne luase la fiecare cate doi gologani de trei parale si oua rosii, ca sa ne lase sus in clopotnita...
Dar venerabilul nostru preot, cuviosia-sa parintele Marinache! il am aci inca, dinaintea ochilor. Ce infatisare frumoasa! Barba lui straluceste mandra ca un fuior de borangic alb pe patrahirul rosu. si ce glas! il auz inca: "Veniti de luati lumina!" si cand navaleau mahalagioaicele credincioase sa ia, care mai de care, lumina, cu ce ton demn de autoritate le striga: "Ho! ca nu sunteti la cocina!"
Pe urma evlavia aceea adanca si calda, de care erau patrunse sufletele tutulor enoriasilor nostri, de la cel mai batran fara un dinte-n gura, pana la cel mai tanar inca fara dinti!...
Ce frumos erau impodobite sfesnicele, de la cele de aur pana la cele de pacfon, cu zambile in feluri de fete... si un miros!... tiu minte cum un nepotel al mamei Zamfirei, vaduva lui Papaiani, arnaut domnesc la pensie, a gresit odata, si, in locul sfesnicelor umile ale bunica-si, a luat sambata, de la epitaf, niste sfesnice mari de argint masiv ale lui jupan Sfetcu lumanararul, ctitorul bisericii. Cand a bagat de seama aceasta confuziune, dascalul Haralambie i-a tras baietelului o festila si doua palme; dupa care, baietelul a explicat dascalului cauza confuziunii: la amandoua perechile de sfesnice, zambilele erau pembe... Chiar un om in varsta putea gresi; darmite un copil nevinovat!
Dar apoi, cozonacii si placinta de drob, si capatanile de miel la tava pe orez, cu iaurt cu caimac, dupa opt saptamani de fasole sleita si de varza acra!
si parintele Marinache cu dascalul Haralambie carand in curtea bisericii toata ziua, in niste basmale mari cadrilate, recolta de oua rosii si de pasca!
Sarmanul nostru bun protector, dascalul Haralambie! I s-a stins si lui festila chiar intr-o saptamana luminata din cauza unei excesiv de bogate recolte de oua rascoapte! El trebuie sa fie acuma, acolo, sus, alaturi cu dreptii, si, desigur, cand micii cheruvimi fac prea multe nebunii... "festila!"
si, pe deasupra tutulor acestor duioase amintiri, primaverile acelea dulci, pline de sperante-n viitor, cand, precum zice asa de frumos poetul, "natura, ca o mireasa rapita, care a dormit, vrajita in lanturile de gheata ale unui crud urias rapitor, se desteapta fericita, gratioasa, mandra, la mangaierile dulci, duioase, molcome ale tanarului si fierbintelui sau mire, care o cauta de mult, si care vine de departe sa dezlege vraja de gheata cu farmecul unei sarutari de foc... el, tanarul si zburdalnicul copil al lui Paste-imparat; el, minunatul Fat-Frumos April, cu parul auriu, care o ia in brate pe adormita fecioara, o alinta, o leagana, o mangaie si, cu mii si mii de sarutari, una mai inflacarata decat alta, o recheama la o noua si stralucitoare viata!"
si-ntr-un rand, cand am iesit de la-nviere dimineata, un vant si o ploaie!... n-a fost chip sa ne-ntoarcem cu lumanarelele aprinse acasa; ne-a facut leoarca pe toti; inca dascalul Haralambie - asta era inainte de recolta prodigioasa - zice: "Maica ta Cristache! ce vreme!... festila!" ba, paremi-se c-am auzit si "anafura!". Da nu pot sa jur, ca e foarte mult de atunci.
Unde sunteti, voi, sfinte vremuri ale copilariei, cand credeam? cand totul ma facea sa cred?
"Cred tocmai ca e absurd!" asa a zis ilustrul fiu al sfintei Monica, el insusi sfant, stalp neclintit al bisericii, sfantul Augustin... Asta va sa zica a crede; ... nu ca Toma geamanul, numai dupa ce pipai si pui degetul.
Da, credeam... si eram fericit.
Astazi! O! astazi...
Ati venit voi, oameni noi, cu stiinta, sa smulgeti din radacini acea planta divina, ce-si tragea seva din fundul inimii noastre! si nu v-ati multumit cu atata! peste rana, in adancul inimilor, de teama sa nu mai fi ramas acolo un germene cat de infim, din care sa poata rencolti, ati turnat lesia caustica, otravitoare, distrugatoare, otrava scepticismului, pesimismului, ateismului!...
Onoare voua, distrugatori a fericirii umane!
Dors-tu content, Voltaire...? intreb si eu, impreuna cu gingasul, duiosul poet de zahar a Namunei, el care a dat cel dintai strigatul de durere cand a simtit ca se smulge cu atata cruzime radacinile credintei din sufletele oamenilor. si cu multa dreptate zice nemuritorul academician fancez Ernest Legouve, in nepieritoarele sale "Soixante ans de souvenirs":
"Victor Hugo si Lamartine sunt, in campul poeziei, glasul epocei lor; Alfred de Musset i-a fost tipatul!"
Da! da! in noianul de necredinta in care ne afundam, cand mi-ati luat credinta mangaietoare fara sa-mi dati nimic alt in schimb decat scepticismul deprimant, indoiala distrugatoare, tipa si sufletul meu ca al lumii intregi, impreuna cu poetul... impreuna cu poetul... tipa...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Aci, sunt intrerupt; iata confratele Tomita; se-ntoarce radios de la dentist... cu o masea in mana.
- Triumf! traiasca stiinta moderna!
incordat asupra lucrului meu, tip:
- Nu ma-ntrerupe, Tomito!
si urmez a scrie mai departe incheierea:
"...Mi-ati luat cu stiinta voastra maseaua!... ce mi-ati dat in schimb?... redati-mi maseaua!... imi trebuie!..."
Pun puncturile si linie de sfarsit si, dupa ce Tomita, vesel, m-asigura ca n-a simtit nici ca o picatura de purice, ii citesc cronica. Confratele meu imi multumeste incantat; decat - pretinde sa facem numai o foarte mica modificare la incheiere: in locul maselei, sa punem credinta.
Conviu bucuros, si cronica noastra e trimisa la tipografie.
Universul, 6 aprilie 1909
Duminica Tomii
Aceasta pagina a fost accesata de 7177 ori.
