Identitate

Identitate

de Ion Luca Caragiale


Stetesem doua luni la tara, in Franta - zic la tara, cum zic francezii, fiindca vila si mica proprietate unde ma gazduise prietenul meu Legrand se aflau la marginea unui oras mare industrial si comercial; intr-un ceas mergeam pe jos pana-n centrul targului, la Cafe Gambetta... Asteptam acum bani, ca sa ma-ntorc in patrie. intr-o seara, iata primesc un cec de 350 de franci. A doua zi dimineata, merg in oras, la sucursala locala a unei mari banci din Paris, si ma prezint la guichet cu cecul meu. Impiegatul se uita bine la cec, apoi lung la mine, si zice:

- Hartiile dv., domnule...

- Ce hartii? intreb eu.

- Hartiile dv. de identitate...

Ma caut in buzunar, sa scot portofelul cu pasaportul si cu alte hartii... Caut... caut... Am uitat portofelul acasa la tara. Zic:

- Domnule, iata, poftim scrisoarea prin care mi se notifica trimiterea cecului la adresa d-lui Legrand, unde locuiesc de doua luni, aci, afara din oras... Portofelul cu hartiile mele l-am uitat acasa; in orce caz, nu gandeam ca or sa-mi trebuiasca din momentul ce prezint un cec...

Dar impiegatul ma-ntrerupe:

- Cu toate astea, va trebuiesc... fara hartii...

si iar se uita, cu parca un fel de banuiala, la cecul meu.

- Domnule - zic eu ingrijat - nu cumva, poate, banuiti ca este un cec fals?

- A! nu, domnule; cecul este foarte bun... decat fara hartiile dv.... Va trebuiesc neaparat hartiile dv. de identitate...

- Dar sunt cinci kilometri, domnule, pana acasa, si-ntelegeti bine ca, o data cinci la dus, si-nc-o data cinci la-ntors, fac zece... pe caldura asta...

Pe cata vreme staruiesc eu pe langa impiegatul nenduplecat, se tot indeasa-n mine un englez, un roscovan cu haine cadrilate, tipul desavarsit al gentlemanului cu stare, care nu mai stie incotro, in ce parte a pamantului sa fuga ca sa scape de spleen - de plictiseala cetei britanice.

Ma dau la o parte si-i fac loc la guichet.

Gentlemanul scoate din buzunar un portofel mare de piele de crocodil cu o monograma de argint la colt; deschide incet portofelul si trage dinauntru mai multe hartii, intre care si un cec, si le da impiegatului. Acesta le ia; inapoiaza gentlemanului celelalte hartii, opreste cecul si zice, cu un oarecare aer de consideratie:

- 50.000 de franci?

Gentlemanul, rece, da din cap in semn de afirmare... Impiegatul ii da un peticel de hartie cu un numar si-i arata la ce guichet se face plata cecurilor... Eu stau alaturi si ma uit la ei.

Gentlemanul se duce la guichet, ridica un pachet de hartii de banca; le vara pe ne-ndoitele in portofelul lui larg; pune portofelul in buzunarul din partea inimii; se incheie la piept frumos si iese cu pasul demn si masurat, ca orce gentleman care cauta metodic, pe-ndelete, locul din lume unde sa-si poata arunca din carca povara nesuferitului spleen.

Dupa ce, cu oarecare invidie - marturisesc - privesc pe englez iesind cu portofelul plin, ma var iar la guichet si incerc inca o data sa conving pe impiegatul bancii... Zadarnic, orce incercare...

- Regret, domnule, imi zice; peste putinta! v-am spus... Fara hartiile dv. ... peste putinta!

Vazand ca-mi racesc gura degeaba, raman foarte vexat. Ma hotarasc a ma-ntoarce acasa, s-aduc pasaportul, hartiile, geamantanul, tot; la rigoare sa aduc si pe gazda mea, pe amicul Legrand, om cunoscut in localitate, sa garanteze ca eu sunt eu, nu sunt altul.

A doua zi, ma prezint cu pasaportul, cu hartiile toate, corespondenta din tara si din strainatate (un dosar intreg), cu prietinul si gazda mea, d. Legrand, si cu o duzina de fotografii, care reprezinta pe amicul meu Legrand, pe sotia sa, madam Legrand, pe cei doi copilasi ai lor si pe mine, la masa toti, pe veranda vilei; madam Legrand, in fund, tine pe cate un genuchi pe copilasi; eu si cu Legrand stam in picioare si ciocnim, peste masa rotunda, paharele, inchinand, eu: pentru prosperitatea batranei Republice Franceze! el: pentru progresul tanarului Regat Roman!

Dupa fotografie, putea impiegatul cu drept cuvant sa ma dea iar afara; insa, examinand cu mare atentie celelalte documente, binevoieste in sfarsit sa-mi dea fituica pentru achitare. imi iau banii si fotografiile, si mergem cu amicul Legrand in centru, la Cafe Gambetta, sa luam cate un aperitiv, dupa obiceiul locului.

Acolo - ce aflam?

in ajun, banca locala a platit un cec fals de 50.000 de franci unui cavaler de industrie; semnalmentele: gentleman englez.; roscovan; costum cadrilat; portofel enorm, crocodil veritabil, etc. ... etc. ...

Nu! - pot marturisi despre asta atatia prieteni ai mei socialisti, si liberali, si conservatori, si, putinii, ramasi sadea pe dinafara -nu! n-am fost niciodata socialist (...) ...Dar, cand am auzit ca infama intreprindere burgheza, care m-a necajit si m-a vexat pe mine atata, fermecata numaidecat de un milord cadrilat si de o piele de crocodil, a fost parlita cu o asa de frumoasa suma rotunda... drept sa spun, am jubilat...

Peste trei zile am plecat din Franta catre patrie.

in drumul de fier, a doua zi, am avut norocul (sa vedeti mai jos pentru ce zic "norocul") sa ma-ntilnesc cu un rus, un vechi cunoscut, foarte simpatic, pe care de mult il stiam ca inoata in apele anarhismului terorist - un tip de om excelent, bun, onest si moral; dar... apostol... infatigabil si incurabil. Cum m-a vazut, rus comunicativ, m-a strans de gat, sa ma sarute. Ne aflam singuri intr-o cabina mica a vagonului. Eu, cam in gluma, cam in serios, i-am zis:

- Asculta-ma, maladetule, spune drept: ai in geamantan vreo cutiuta cu bomboane destinata vreunui tiran?... sa nu se deschiza cutiuta singura pe drum, sa-si verse asupra mea bunatatile, ca m-ai nenorocit: am treaba acasa; m-asteapta familia!

Maladetul meu a-nceput sa raza si iar m-a strans de gat si m-a pupat; pe urma m-a asigurat ca n-are la el nici un explozibil altul decat ura lui nempacata contra intolerabilei de absurde organizatiuni actuale a societatii. Eu, din parte-mi, i-am declarat ca n-am nici un cuvant spre a sustinea o organizatie care, daca n-o cred totdeuna intolerabil de absurda, adesea mi se pare stupid de intolerabila.

Asupra acestora, ne-am pupat iar muscaleste, si, dupa ce am dat un bacsis conductorului sa ne lase singuri in compartiment, ne-am culcat... Am dormit bine pana la ziua, cand am ajuns la granita.

Anarhistul meu, mai destept ca mine, s-a coborat intai din vagon. Eu, putin mai tarziu, somnoros, dau sa trec pe urmele lui... Un politist, cu o voce foarte aspra, imi zice, tinandu-mi calea:

- Treceti intai la revizia pasapoartelor! Caut in buzunar... caut in saculetul meu de drum... Nu e... Afurisit pasaport!... iar pasaportul!... Zic:

- Domnule, nu-l gasesc; probabil, l-am pierdut pe drum; dar sunt roman, domnule!...

si voi sa trec; dar el, si mai aspru:

- Nu se poate, domnule, fara pasaport! n-auzi?

- Dar am hartii, altele, care probeaza ca sunt roman, domnule! cetatean roman!...

si iar dau sa ma var. As!... Politistul imi da un branci in piept, si ma arunca-napoi, cam departe, pe teritoriul strain, in bratele unui hamal, care, din spate, cu acelasi procedeu, ma restabileste in pozitia verticala.

"Ei! zic in gandul meu; de acum sunt pierdut! pierdut la pragul patriei mele!... Ce e de facut?..."

Intru, foarte abatut, in restaurantul garii pe teritoriul neutru... Beau o cafea... amara cafeaua in tara straina... prea putin zahar si prea mult frank-caffe!... Gustand, foarte dezgustat, din cafeaua exilului, aud ca afara se pregateste trenul de plecare catra interiorul patriei mele... Ma uit la ceas; mai sunt douasprezece minute... si pleaca fara mine, si eu ramai in exil, si nu mai am parale nici de frank-caffe!

Desperat, ma-ntorc la politistul meu si, cu lacrimi in guse:

- Domnule! te rog, domnule... sunt cetatean roman!... scap trenul!... nu ma nenoroci! Dar el racneste:

- Nu se poate fara pasaport! nu-ntelegi? idiotule! Profund vexat de acest refuz astfel formulat, ma intorc demoralizat cu desavarsire in restaurant... Ce sa fac?... Sa telegrafiez cu 50 de cuvinte raspuns-platit si cu timbru de 30 de bani la politia locului meu. Dar, pana sa-mi vie raspunsul pot pieri printre straini; in cel mai bun caz, alt tren de coincidenta n-am decat peste 18 ore!... Orcum, tot bine!...

Fulgerandu-mi acestea prin minte, intru in restaurant, unde gasesc pe maladetul meu band ceai, fara zahar, numa cu rom. Foarte suparat ii povestesc nenorocita mea aventura... El incepe sa raza ca un sec; scoate din buzunar un pachet de documente; se uita la mine lung, parca mi-ar lua semnalmentele, ca la un biurou de servitori pentru condicuta; alege unul dintre documente; mi-l da discret pe sub masa, si-mi sopteste:

- Na pasaport! mergi degrab la revizie!

Ma uit la hartie...

Ma cheama Bob Schmecker; sunt cetatean american; prezidentul U.S.A. "roaga pe toate autoritatile civile si militare de pe globul terestru sa ma lase sa trec si sa-mi dea ajutor si protectie in caz de nevoie".

"Haha!" strig eu, si trec repede la domnul politistul meu:

- Am gasit, in sfarsit, pasaportul meu, domnule!... poftim!

- Asa da! zice el.

si mi-l vizeaza... Ma sui repede-n tren cu muscalul meu salvator. Ne pupam... Trenul a plecat... Am intrat in patrie!...

Nu! - sa marturiseasca toti amicii mei anarhisti, fie liberali, fie conservatori - nu! nu sunt pentru rasturnarea societatii actuale, mai ales prin mijloace violente... Dar, drept sa spun, reintrand, dupa atata necaz, cu asa succes, in patrie... am gandit... nu mai tiu minte ce... prostii, desigur.

Ajungand seara acasa, am fost intampinat de ai mei... inainte de-a ma apropia de ei, le-am strigat din poarta:

- Ma rog voua, sa nu-mi cereti hartii de identitate, ca n-am altceva decat un pasaport american, si sper ca n-ati fi inteligenti ca unul care m-a facut idiot az-dimineata, numai pentru atata sa ma lasati sa intru.

Si-mpreuna cu toata familia, care stie ciat-pat englezeste, am cantat, de bucurie ca ne-am revazut sanatosi, mandrul cantec american:  Yankee doodle... 


Universul, 27 aprilie 1909




Identitate


Aceasta pagina a fost accesata de 1944 ori.