Slabiciune
de Ion Luca Caragiale
Parizienii au aperitivul, vienezii fanfara, ploestenii politica, altii alta: locuitorii capitalelor mari au totdeauna cate o deosebita slabiciune, cate o patima.
Dar bucurestenii?
E usor de raspuns:
Muscalul!
Muscalul, se-ntelege, nu atat din punctul de vedere politic sau social si cu atat mai putin din punctul de vedere economic, fiindca muscalul nu vrea sa stie de regulamentele noastre politienesti, nu admite tarifele noastre oficiale; muscalul tine la tariful sau autonom.
in adevar, ia sa vedem.
Tariful birjarilor de piata suna astfel:
2 lei o ora in raza orasului;
1 leu o cursa ce nu trece peste ceas;
2 lei cursa de la si pana la gari."
As! crezi ca vrea sa stie muscalul de asta!
Dar putem noi tolera in statul nostru, in Capitala, ca niste straini sa nesocoteasca regulamentele stabilite?
Fireste ca putem. De ce sa nu putem? Nimic pe lume nu se poate mai usor decat a tolera.
Dar e drept sa indoiasca, sa intreiasca si, la zile mari, sa impatreasca pretul curselor?
Fara nici o ezitare, raspund: da, e drept. Nimic nu e mai drept pe lume decat pretul patimii.
Vedeti pe acest mic impiegat.
Vedeti cata leafa are tanarul pe luna?
150 de lei... adica 150 in stat; in mana capata 135; care va sa zica, 1620 de lei pe an; prin urmare, are venit, din munca lui, cate 4 lei si 44 de bani fara ceva pe zi, in anii comuni, iar in anul bisextil cate 4 lei si 42 de bani si ceva.
E cam prea putin, ce e drept; dar pentru un tanar fara vitii si cu socoteala, poate sa ajunga.
Ia, sa-l privim, ma rog. Unde-o fi mergand asa gatit acest june?
Se opreste in fata cofetariei Riegler sa-si aseze inca o data cravata, care arde ca focul; isi scutura cu batista pantofii de lac, isi potriveste tilindrul, dupa ce-i trage apasat o maneca imprejur; se-ntepeneste in calcaie si se uita spre fatada Teatrului National... La ce se uita? Ei! la ce! la muscali...
Dupa multa dezbatere interioara, isi alege unul foarte maladet, imbracat in catifea albastra, cu brau pembe, cu doi trotteurs[l] negri, ce mananca jeratic... Picior peste picior si:
- Paidiom, gaspadin!
Unde?...
Asta e! N-o sa mearga omul cu muscalul sa manance rahat la cismeaua lui Cantacuzino de la Filaret... La sosea! unde merge toata lumea buna.
Dar o sa-mi zici dumneata:
- Cum se poate? Un om care castiga pe zi 4 lei si 44 de bani fara ceva in anii comuni si 4 lei si 42 de bani si ceva in anii bisextili, cum se poate sa cheltuiasca zece-doisprezece lei pentru birja la sosea?
- Iaca, se poate.
- Atunci, micul impiegat, doamne iarta-ma! ciupeste din banii publici pe cari i-o fi manuind...
- Doamne fereste! este unul din cei mai de treaba functionari, onest in toata puterea cuvantului: sa-i dai fara teama sute si mii pe mana...
- Atunci, joaca si castiga...
- in viata lui n-a pus mana pe o carte de joc; din contra, jucatorii ii inspira adanca aversiune.
- Atunci... cum e tanar, bine facut si curatel...
- A! Domnule! e un baiat plin de frumoase sentimente morale; niciodata n-ar fi in stare sa gandeasca macar pe departe la o infamie. si pe urma, e inamorat de o juna modista foarte frumusica, pe care e vorba sa o ia in casatorie. si ea e o fata foarte cumsecade si mestera. Are o mica economie si o s-o mai ajute si o matusa ca sa deschiza un magazin de mode... O sa fie o casnicie foarte potrivita. A! tocmai iat-o si pe ea.
Asa ca-i foarte draguta?... Cu cat gust se imbraca! Ce palariuta cocheta! Ce botine elegante! Ia priviti-o cum calca de usurel, parca e o pasarica!
S-a oprit...
Face un semn de chemare cu manusa...
Cui?...
Ei! cui! fireste ca nu dumitale ori mie... Muscalului... Doi vineti superbi... roate galbene cu cauciuc...
A! cauciucul! mai ales pe pavajul asta nou de lemn si de asfalt si pe soseaua batuta cu masina...
- Quelle volupte, ma chere!
si... zboara!
Zboara, zboara, pasarica! zboara, cat esti tinerica! zice poetul, uitandu-se lung dupa trasura in care, sub umbreluta azurie, se vede sclipind parul cel blond si ceafa cu puf de piersica... (Ati observat, desigur, ca-n anul asta se poarta foarte mult blondul.)
- D-ta zambesti, zice economistul sever. Dumitale iti place asta; aprobi luxul acesta nebunesc, din care are sa rezulte ruina societatii noastre... Dar ne ducem la faliment, domnule!
- Te rog, domnule, zic eu...
- Daca dindaratul acestui lux (ma intrerupe un moralist), ne-ar pandi numai ruina materiala, falimentul, inca n-ar fi o nenorocire destul de mare. Nenorocirea cea mai mare care ne pandeste este decaderea sociala, insanitatea, pierderea busolei morale... Mane-poimane, nebunia luxului va impinge pe micul impiegat sa falsifice scripte, pe frumoasa blonda sa...
- Ma rog, domnule, n-ai dreptul sa banuiesti... Cum? pentru o placere inocenta, pe care ti-o poti explica prin...
- Nu ti-o poti explica - imi zice un filozof - decat prin mania reprezentarii...
- Nu-nteleg, zic eu.
- Mania reprezentarii se numeste acea pornire foarte comuna la oameni...
- Ma rog - intrerup eu pe filozoful meu - da-mi voie: poti sa ma-mprumuti cu douazeci de lei pana la 15 ale lunii viitoare? Am mare nevoie.
- Cu placere, poftim... Ziceam dar ca mania reprezentarii...
- Ma iarta - zic eu - imi explici aldata... ma grabesc.
- Ei! stai un minut.
Nu pot, e tarziu... Ma asteapta nevasta gatita: i-am promis s-o duc la sosea negresit... La revedere...
Aha! apilpisiti trotteurs:
- Paidiom, gaspadin!
Universul, 1 octombrie 1899
Slabiciune
Aceasta pagina a fost accesata de 4320 ori.
