Ultima emisiune
de Ion Luca Caragiale
La raspantia unei mahalale marginase, straluceste de departe in fel de fel de fete geamlacul unei carciume, razele lampii din tavan trecand afara prin clondire pline cu deosebite vopseli stravezii. Afara e o vreme caineasca; ploua ca prin sita si bate vant rece. incepe iarna. A-nnoptat bine. Prin dara de lumina, se vede o umbra inaintand cu pasi grabiti. Umbra urmeaza calea luminata, ferindu-se de baltoace, se apropie si intra in carciuma.
- Buna seara.
- Buna seara, d-le Iancule, raspunde negustorul de la taraba.
- E cineva d-ai nostri p-aci?
- inca n-a venit nimeni.
- Nici d. Tomita?
- Nu... Pesemne s-a mai abatut pe undeva; dar trebuie sa pice acuma.
Persoana care a intrat si intreaba de domnul Tomita este domnul Iancu Bucatarul. E un om ca de saizeci de ani; dar cam prea trecut pentru varsta lui. A si patimit multe. De mic, fiind copilul unui rob, bucatar vestit pe vremea lui, a invatat arta culinara de la tata-sau, pe care l-a mostenit intrecandu-l in talente. De aceea, a fost un moment cand casele boieresti se bateau care mai de care sa-l aiba pe domnul Iancu. Dar arta culinara uzeaza grozav pe om; incet-incet, focul i-a stricat vederile acestui artist; apoi s-au intamplat si niste purdalnice de friguri; a trebuit sa faca omul multa vreme o cura serioasa de rachiu de drojdii cu picaturi de pelin; azi asa, mane asa, purdalnicele de friguri nu-l lasau; a-ndoit, a-ntreit dozele... degeabal in sfarsit, odata, ce sa te pomenesti, a-nceput sa aiba tremuraturi la mani si asa, un fel de ameteli, si noaptea sa viseze urat. Odata a cazut pe masina de bucate si s-a ars la obraz. A trebuit in cele din urma sa renunte la arta lui, caci oriunde intra, i se intampla sa-i vie ameteala pe masina... Acuma, de vreo cativa ani, ce sa faca?... Cere... si nu-l slabesc purdalnicele de friguri!
D. Iancu isi comanda doza de rachiu de drojdii cu picaturi de pelin, trece in odaita din dos si se asaza la o masa in colt. Aci e locul de intalnire a trei buni camarazi si prieteni: domnul Iancu Bucatarul, coana Zamfira Muscalagioaica si domnul Tomita Barabanciu. Pe cand d. Iancu gusta doftoria, sa vaza daca este potrivita din amaraciune, iata ca intra si cocoana Zamfira, o persoana de vreo cinzeci de ani trecuti.
Aceasta persoana, care a pierdut de mult un ochi si uzul comod al manii drepte si al piciorului drept, are o istorie poate si mai interesanta decat amicii si camarazii ei. A iubit!... De la o frageda varsta s-a furat din casa parinteasca - tatal ei era cel mai vestit ghitarist fara perdea de pe vremuri. Complicele acestui furt era un tanar viorist plin de talent. Peste un an, s-a furat de la primul ei complice; al doilea complice era un foarte distins cobzar; peste doi ani, alt complice si, in sfarsit, asa din doi ani in doi ani, uneori chiar mai des, din complice in complice, a avut nenorocirea sa dea peste unul care a pretins cununie in regula, si care, indata ce s-a vazut furat, n-a inteles, ca toti ceilalti, ca regulele cele mai elementare ale galanteriei il obligau sa renunte la orice scandal: acesta era celebrul Mitache Muscalagiul, un piept si o forta erculeane. A pandit-o, a prins-o la un chef cu ultimul ei complice, cantand bucati alese din repertoriul parintelui ei, s-a napustit asupra-i, a lovit-o, a sucit-o, a tavalit-o, a zdrobit-o...Celalalt fugise ca un las... Cand a lasat-o Muscalagiul din mani, juna Zamfira era o masa inerta. Iata cauza intreitei ei betegeli. Curand, dupa aceasta scena atat de dramatica, a murit si Muscalagiul de o violenta afectiune de piept. Ce-i mai ramanea de facut unei nenorocite vaduve, saraca, beteaga de un ochi, de mana dreapta si de piciorul drept?... Acuma, cere.
Cocoana Zamfira saluta gratios pe camaradul ei, ii intinde mina stanga si se asaza alaturi, pe cand baiatul din pravalie i-aduce o tuiculita.
- D. Tomita n-a venit? intreaba coana Zamfira.
- Nu, raspunde d. Iancu.
- Unde-o fi umbland?...
Zicand astea, scoate din san o legaturica, o pune pe masa, o tine cu mana dreapta si cu stanga o dezleaga. Din legaturica scoate un pumn de maruntis, dintre care alege cu bagare de seama cateva bucati, sa le arate camaradului.
- Le-ai vazut saraciile astea noile, domnule Iancule?
- Le-am vazut... procopseala! semn de calicie, coana Zamfiro!
- S-a stricat tara asta, domnule Iancule! Care cum trece: „Crede, babo, ca e criza!..."
- Nu vezi dumneata, coana Zamfiro, daca a ajuns visteria sa faca bani de tinichea!...
Pe cand vorbesc cei doi camarazi, iata ca intra si d. Tomita Barabanciu. il cheama astfel, fiindca, din tinerete si pana acum cativa, ani, a fost tobosar municipal. Umbland, cu toba lui, de colo pana colo, pe vreme buna si pe zloata, vara pe arsita, iarna pe ger, a contractat un reumatism articular acut, pe care nu l-a putut combate decat cu rachiu de izma fiert cu piper. Oricand il incearca la incheieturi, cu nimic altceva nu i se poate alina. Obosit de atata cariera, s-a retras cu o pensioara de treizeci de lei, ca infirm din cauza de serviciu, si ca sa nu stea degeaba toata ziua, sa-si mai faca de lucru - acuma, cere. D. Tomita intra avand aerul foarte contrariat. Se vede ca-l incearca la incheieturi. Baiatul din pravalie a inteles aceasta si aduce numaidecat, fara comanda, rachiul de izma cu piper. D. Tomita saluta politicos pe camarazi, se asaza langa ei tacut si da repede pe gat o doza; apoi se scutura din umeri: parca s-au mai alinat intepaturile reumatismului. De aceea, pacientul se mai insenineaza la fata si intra in conversatie:
- Ati vazut banii ai noi?
- Saraciile de tinichea?... Uite-le, zice cucoana.
- Coana Zamfiro, sa nu zici vorba asta... Dumneata nu-ntelegi cum e chestia...
- Cum e?
- Peste citeva zile scoate visteria tot d-astia de cate douazeci de parale. Care va sa zica...
- Care va sa zica... zice d. Iancu.
- Care va sa zica... zice coana Zamfira.
- Care va sa zica - zice d. Tomita - din cati ne da cate un ban pe zi, daca doi-trei s-or intampla sa n-aiba alte maruntele decat d-ai de cate douazeci, atunci asta face un condei de cativa francuti pe luna... Ati inteles?...
N-apuca sa raspunza camarazii daca au inteles sau nu teoria financiara a lui d. Tomita, si s-aude dincolo in carciuma injurand cineva, foarte suparat cine stie de ce; apoi, indata, usa odaitii se deschide de perete, si intra parintele Matache, urmat de paracliserul lui, urmat de baiat, care aduce pe tava o jumatate de pelin tulburel cu doua pahare curate. Cei trei camarazi saluta pe parintele, care-i blagosloveste, asezandu-se cu paracliserul la masa din potriva. Coana Zamfira, care de vreo cateva momente s-a incalzit bine, zice:
- Parinte Matache, saru' mana, sfintia-ta ai vazut pe astia noii? si merge sontac-sontac la masa parintelui sa-i arate banutii de nichel.
- I-am vazut!... raspunde parintele cu humor.
- Da... parinte Matache, saru' mana, o sa scoata si de douazeci de parale?... Dom' Tomita zice... Barabanciu...
- O sa scoata!... O sa vedeti voi ce-o sa scoata!
- Ce!
- Pe dracu o sa-l scoata, vai de capul vostru!
- Ce-o sa scoata, parinte? intreaba d. Iancu.
- Ce?... lasa ca o sa vedeti voi, parlitilor, ce!
- Ce-o sa scoata, parinte Matache, saru' mana?
- O sa scoata de cate doua parale...
- Ce?!
- Si de cate-o para!
- Cand?!
- Acu, zilele astea...
- De cate doua parale?
- si de cate-o para!
- De cate-o para!!
- Trasni-i-ar Maica Domnului!!!
Universul, 6 nov. 1900
Ultima emisiune
Aceasta pagina a fost accesata de 4170 ori.
