Facatoare de minuni...
de Ion Luca Caragiale
Am cumparat de la un anticar cu toptanul, pe cativa gologani, un vraf de carti vechi, toate desperecheate si hartanite. Banuiam ca intre atatea mardale de tipar, avariate de cate si mai cate imprejurari, tot se gaseste poate ceva interesant; asemenea, intr-o lada de gunoaie se-ntampla sa gasim un crampei de sarma, un nasture sau macar cine stie ce lucru de nimic, care sa mai poata fi-ntrebuintat la ocazie cu folos...
Omule, nu despretui lucrurile fie cat de nensemnate! Valoarea lor se masoara cu nevoia ce ai de ele la un moment anume, si, uneori, nevoia rara de o clipa acorda un pret exorbitant la un lucru nesocotit cu desavarsire in imprejurarile comune ale vietii... Un ac cu gamalie... Ce valoare poate avea un biet ac cu gamalie?... si totusi un ac cu gamalie poate salva onoarea tanarului gentleman care, in mijlocul unui bal high-life, se pomeneste tradat de un nasture prea slab cusut tocmai acolo unde trebuia cusut mai trainic...
Dar sa lasam altora, mai preparati pentru aceasta, sarcina de a filosofa despre valoarea lucrurilor si nevoile oamenilor, si sa ne intoarcem la vraful nostru de vechituri zdrentuite, unde, in cateva foi razlete din cine stie ce carte, gasim randurile de mai la vale (scrise, foarte probabil, de un dusman al preotimii si calugarimii catolice), care speram ca vor face pe cititorul nostru sa petreaca doua-trei momente. Iata...
Pretutindeni in Italia se afla pe la biserici moaste sfinte, care toate sunt, fireste, autentice. Ar trebui un catastif enorm ca sa le poti insira anume pe toate... Sa lasam dar moastele si sa trecem la icoanele facatoare de minuni, tot atat de numeroase. Una dintre acestea se afla la Florenta in stralucita biserica numita Annonciada - adica Buna-vestire. La aceasta vestita icoana, lume dupa lume alearga de se-nchina si se roaga pentru fel de fel de pasuri - unele care nici duhovnicului mai aspru nu i s-ar putea spune. Sa vedem de unde a-nceput faima icoanei facatoare de minuni...
Se povestesc despre aceasta urmatoarele.
Odinioara, au chemat parintii din manastirea de care tinea biserica pe un zugrav tanar cu nume si l-au insarcinat sa le faca icoana fecioarei, dupa cum arata datina de la Roma ca se afla Maria cand i s-a infatisat ingerul trimis a-i aduce o floare de crin si vestea cea de bucurie - adica stand ingenuncheata in camaruta ei si citind proorocirea lui Isaiia. Zugravul s-a pus pe lucru, si-ncet-incet a ispravit toata icoana, afara de obrazul fecioarei, pe care, lasandu-l sa-l faca la urma, nu-l putea nemeri cum credea el ca trebuie, desi il muncea mintea in toate chipurile.
Astfel, muncind, de dimineata pana seara, zi dupa zi, deznadajduit si zdrobit de osteneala mintii, a adormit, acolo in biserica unde lucra, pe scaun in fata icoanei neispravite. si a dormit asa cat o fi dormit, si pe urma deodata s-a desteptat, si ce sa-i vaza ochii? Minune! Chipul fecioarei era zugravit gata, frumos si stralucitor de sfintenie cum si-l inchipuise el si nu-l putea face, ba chiar si mai si.
Aiurit de asa minune, a dat fuga gafaind si le-a povestit parintilor si fratilor din manastire ca, pe cand el dormea dus, un inger trimis din cer venise si, cu putere dumnezeeasca, desavarsise icoana, cum un muritor n-ar fi putut face. Parintii si fratii mersera degrab sa vaza icoana, si dupa aceea alergara care-ncotro prin toate unghiurile cetatii, sa vesteasca lumii minunea. indata, fireste, s-a pornit lumea din toate partile cetatii si au dat navala toti cu totii sa vaza fiecare cu ochii lui, de aproape, icoana cu chipul fecioarei zugravit de un inger trimis din cer. si de-acolea, tine-te! s-a pornit la sfanta manastire raul pomenilor, si curge si curge pana-n ziua de astazi, si cat lumea n-are sa sece.
Padure fara uscatura nu se poate... intre atata lume credincioasa, s-au gasit si lepadati de cele sfinte cativa, care au barfit. Unii au spus ca zugravul a mintit, ori ca sa se arate lumii ca un om iubit de Dumnezeu, ori ca sa mai castige ceva de la calugari, carora nu putin folos le aducea minunea. Altii au spus ca desigur zugravul, fiind cam dupa masa, o fi adormit si, pe cand dormea el, vreun calugar mester a zugravit chipul fecioarei. Altii au adaogat ca daca s-ar fi coborat in adevar un inger din cer, acela neaparat ar fi facut ceva mai de seama; pe cata vreme chipul zugravit in somnul zugravului este tot asa de slabut ca opera de arta ca si tot restul icoanei.
Oricum, papa de la Roma, auzind despre acea minune si despre ce barfesc cate unii lepadati de cele sfinte, au proclamat ca povestea zugravului este adevarata si au aruncat blestem asupra acelora cari o puneau la-ndoiala. Astfel, cata vreme Toscana a fost mare ducat, la Florenta, capitala ei, marele-duce mergea in toate serile la slujba bisericii cu icoana facatoare de minuni. Acolo mergeau toti strainii sa vaza curtea marelui-duce. Acesta facea regulat pomeni saracilor gramaditi la intrarea bisericii, si cari, pe cat se spunea, erau oameni cu dare de mana; dar fireste seara se-mbracau in zdrente si venea fiecare sa-si apuce locul, luat cu chirie de la manastire; asa ca vreun cersetor strain nu se putea apropia de Buna-vestire.
Pentru a se intari in mintea lumii si mai bine credinta, icoana fecioarei a facut odata o minune, despre care pana-n ziua de astazi inca se mai vorbeste in toata Florenta, si care trebuie povestita, fiindca-n adevar e mare.
Un gentilom dintr-o stralucita familie florentina, dupa ce avusese o stare insemnata, pe care o prapadise in intreprinderi nenorocite, cazuse intr-o cumplita saracie. Ceea ce adaoga la mahniciunea lui era si imprejurarea ca se afla omul la batranete impovarat de doua copile destul de coapte, care trebuiau numadecat maritate, si el n-avea para franta, nemite cu ce sa le-nzestreze pe potriva lor si a numelui parintesc. La cine sa alerge dupa ajutor? la cine sa se roage? La cine altul decat la sfanta icoana facatoare de minuni, la Buna-vestire.
Astfel, ca sa se apropie de mila ei, s-a legat sa i se-nchine toata viata lui vecinic in genuche dinaintea icoanei. Dis-de-dimineata se scula in toate zilele si mergea sa se roage in amvonul bisericii pana sa se deschida usile. Dupa ce si-a urmat el asa cu toata osardia inchinaciunea vreme indelungata, iata ca s-a milostivit preasfanta de el si s-a hotarat sa-i trimita omului nevoias, atata de mahnit, o mare bucurie, si iata cum...
A insuflat sfanta la doi cersetori orbi, mai lacomi decat altii, gandul sa vie-ntr-o dimineata mai de timpuriu ca toti si sa se aseze la locurile lor stiute de la intrarea bisericii. Cum s-au ghemuit ei jos si s-au simtit unul pe altul, s-au dat in vorba. Unul a povestit celuilalt cat de indatorat se stie el catra sfanta icoana, care, din sarac prapadit ce era mai nainte, l-a ajutat sa se ridice frumos, din atatea pomeni ce i-a trimis; ca, afara de banii ce-i are stransi si ascunsi acasa, mai are si doua sute de pistoli de aur cusuti in fundul palariei. Celalalt, din partei, a marturisit ca el se stie si mai dator facatoarei de minuni; caci are si el bani destui ascunsi acasa, iar cusuti in palarie are cinci sute de pistoli deaur. si amandoi au inceput sa se-nchine si sa aduca laude sfintei.
Gentilomul, care sta ingenucheat mai la o parte si se ruga si el, a tras cu urechea si a-nteles, auzindu-i, ca cu asa prilej de-mbogatire trimis de sfanta, nu se mai intalneste multa vreme. S-a apropiat binisor fara sa sufle de cei doi cersetori, si cu cate o mana le-a smuls si unuia si altuia palaria din cap, dupa care, iar fara sa sufle, s-a dus p-aci-ncolo.
Cei doi orbi au ramas o clipa aiuriti, dar, dupa ce si-au venit in fire, au crezut fiecare ca tovarasul celalalt ii smulsese palaria; si unul dupa altul: "Mai, nu face jucarii proaste! da-mi inapoi palaria!" Ba: "Hotule, talharule!" Au inceput amandoi sa zbiere si sa-si traga-n cap cu toiegele; sa s-apuce de piept, sa se tavaleasca si sa se muste urland; s-ar fi ucis, daca n-alerga lumea de pe-mprejur sa-i desclesteze pe unul de altul.
Gentilomul s-a dus acasa, a scos din captuseala palariilor pistolii de aur, a aruncat palariile soioase in foc si a binecuvantat pe sfanta facatoare de minuni pentru darul frumos si bucuria ce-i trimisese. Fiind insa un om de omenie, nu a voit sa-i stea greu pe suflet blestemele orbilor, si astfel numaidecat s-a dus la arhiepiscopul cardinal de Florenta si, cazandu-i in genuchi, i-a povestit minunea.
Arhiepiscopul a primit darul ce i-l adusese gentilomul de omenie si l-a dezlegat de orice blestem, deoarece era vadit lucru ca nu fusese la mijloc decat o minune a preasfintei; si pentru intarirea credintei tutulor in puterea icoanei facatoare de minuni a poruncit sa se tipareasca povestea aceasta, fireste fara numele gentilomului, si sa se-m-parta la lume in toata Florenta...
Aci se ispravesc foile razlete... Pacat! Totusi ramane adevarat ce am spus, ca omul nu trebuie sa despretuiasca cele mai de nimic lucruri. Iata ce de intelepciune se poate gasi in cateva foi zdrentuite dintr-un vraf de mardale tiparite. Tot asa intr-o caruta plina cu noroi si pietris scoasa din fundul gropilor diamantifere, se gaseste o bucatica de piatra pretioasa.
(Universul, 1909, 7 febr.)
Facatoare de minuni...
Aceasta pagina a fost accesata de 2457 ori.
