Lungul nasului

Lungul nasului

de Ion Luca Caragiale



A fost odata un fiu de imparat care indragise o frumoasa Domnita. Dar ea nu se putea marita, fiindca era vrajita. Deci tanarul imparat, ce voia s-o ia de nevasta, a mers sa se sfatuiasca la o vrajitoare, ca sa-i spuna ce ar trebui sa faca pentru ca sa-l indrageasca si ... aleasa sufletului sau. Vrajitoarea i-a spus:
-Stiu ca ea are un cotoi mare si gras pe care il iubeste foarte mult. Cel care va reusi sa-i calce coada cotoiului o va lua de sotie pe fata cea vrajita.
Tanarul imparat a socotit cu gandul ca acest lucru nu i s-ar parea prea anevoie de indeplinit, si iesind de la vrajitoare, a hotarat ca sa zdrobeasca el insusi coada cotoiului. Astfel a alergat la palatul iubitei lui; acolo, iata ca-i iese cotoiul inainte; imparatul ridica piciorul; insa cotoiul se intoarse cu atat iuteala, incat nici n-a mai avut timp imparatul sa-l atinga.
Trecusera opt zile de cand imparatul se tot silea sa calce aceea coada, insa ea se arata sa fie plina de argint viu, caci necontenit se misca. Dar, in sfarsit, odata gasi tanarul prilejul pe cand cotoiul dormea si atunci il calca, in sfarsit, pe coada cu toata puterea. MIca felina s-a desteptat miorlaind, si numaidecat s-a prefacut in chipul unui om inalt, care, uitandu-se la imparat cu ochii plini de manie, i-a zis:
-Tu vei lua de sotie pe fata imparatului, pentru ca ai stricat vraja care te oprea. Insa eu ma voi razbuna pe tine. De aceea, dupa ce te vei casatori, vei avea un fiu care totdeauna va fi nefericit pana in ceasul in care isi va recunoaste lungul nasului, si de vei incerca sa pomenesti cuiva de aceasta amenintare a mea, sa stii ca pe loc vei muri!
Dintru inceput, imparatul se speriase tare mult, dar vazand pe acest urias, care pare-se era un vrajitor, in sinea sa chiar ii venea sa rada de o asemenea amenintare ciudata, zicandu-si: "Daca fiul meu va avea nasul lung, nu-i un lucru prea mare. Numai orb sa nu fie ca sa-si poata vedea si simti nasul!..."
Dupa ce vrajitorul s-a facut nevazut, imparatul s-a dus s-o gaseasca pe fata de imparat, care s-a aratat multumita a-l lua de barbat.
La scurt timp dupa casatorie s-a implinit prezicerea vrajitorului, caci dupa opt luni el a si murit. La o luna dupa moartea sa, imparateasa a dat nastere unui fecior pe care l-a numit Diziar. Ochii acestui copil erau mari si foarte frumosi, gura arcuita, avea haz si era nostima, insa nasul lui er aatat de mar,e incat acoperea jumtatae din obraz. Mama-sa s-a intristat tare mult vazand acel nas, iara muierile casei i-au zis, incercand s-o mai imbuneze, ca nasul fiului ei pare un nas vitejesc, dupa cum se arata si in istorie, ca vitejii aveau nasul mare.
Fiindca imparateasa isi iubea foarte mult fiul, si-a aplecat urechea la spusele femeilor din casa, mangaindu-l necontenit pe Dizir. Cand copilul a inceput sa creasca si sa vorbeasca, toti cei din preajma lui s-au apicat a ocari pe cei ce aveau nasuri mici. Dupa ce printul acesta s-a facut de cativa anisori, dascalii lui l-au invatat istoria si, cand vorbeau de vreun imparat mare, sau despre vreun viteaz, aveau grija sa-i spuna copilului ca si acestia au avut nasuri destul de lungi. Tot palatul era impodobit cu cipuri cu nasuri mari, si Dizir, atat de mult se obisnuise cu marimea nasului sau, pe care-l socotea ca o mare calitate, incat ar fi preferat sa-si piarda imparatia decat sa auda pe cineva graind impotriva nasului sau.
Cand a ajuns la varsta de 20 de ani, a hotarat sa se insoare. Dupa ce i s-au aratat chipurile mai multor fete de imparat, Dizir a ramas inmarmurit cand a vazut chipul Caliroii, a carei frumusete a inceput sa-l stapaneasca, mai ales ca era convins ca aceasta domnita va fi vrednica de dragostea lui, numai ca avea un nas mic si carn ce se potrivea de minune cu obrajii ei. Dar nasul ei a pus curtenii intr-o mare incurcatura, nereusind sa-si tina rasul vazand nasucul domnitei. Dar cum lui Dizir nu-i placea ca vreun curtean sa faca ha de asa ceva, a izgonit de la curte pe doi dintre cei care indraznisera sa batjocoreasca nasul Caliroii.
Ceilalti curteni si-au schimbat imediat atitudinea graind cu mare cinste despre nasul cel carn al Caliroii. Unul dintre curteni chiar s-a grabit sa-i spuna imparatului:
-Cu adevarat barbatii nu sunt nici dragastosi si nici frumosi, dca anu au nasul mare. In schib, frumusetea femeilor, ziceau ei, este deosebita, caci un invatat a spus intr-o carte in elina veche precum ca si Cleopatra, regina Egiptului, a avut nasul carn.
Auzind aceste cuvinte, imparatul i-a dat mari daruri celui ce i-a spus mestesugitul basm si pe loc a trimis scoli, ca s-o ceara de sotie pe Caliroe. Cererea lui a fost primita bine, iar cand domnita a pornit-o la drum, Dizir i-a iesit inainte cale lunga ca s-o intampine, atat de mult ardea de dorul de-a o vedea cat mai repede. Dar cand s-a apropiat sa-i sarute mana, far de veste a venit vrajitorul cel rau si a rapit domnita, lasandu-l in mare intristare pe imparat. De aceea Dizir a hotarat sa nu se mai intoarca la imparatia lui pana n-o va gasi pe aleasa inimii sale. Incalecand pe un cal bun a plecat la drum singur, nedorind sa ia vreun insotitor cu el. Calaretul imparatesc a intrat intr-o livada mare, alergand toata ziua fara sa gaseasca vreo casa, incat si Dizir si calul mureau de foame. De-abia catre seara a vazut imparatul o pestera in care era lumina. A intrat inauntru si acolo a gasit o baba atata de batrana ce parea a fi de vreo sunta de ani. Aceasta simti ca cineva i-a intrat in casa, voi sa-si puna ochelarii ca sa-l vada mai bine pe drumet. Cum nasul ii era foarte scurt, a trecut mai mult timp pana cand si-a potrivit ochelarii. Atat imparatul cat si batrana, care era o mare vrajitoare, au inceput sa rada. Privindu-l batrana a exclamat:
-O, ce nas frumos!
-Nu asa de frumos ca al tau! a raspuns Dizir. Insa prea iubito, sa lasam nasurile asa cum le aveam si fa bine de-mi da ceva de mancare. Fiindca mor de foame si eu, dar si bietul meu cal.
-Din toata inima, a raspuns vrajitoarea, ti-as da, macar pentru nasul tau curios ... Insa tu esti fiul bunului meu prieten; eu il iubeam pe imparatul, tatal tau, ca pe un frate ... Ei! dar acela avea nasul foarte potrivit.  
-Si ce-i lipseste la al meu? a intrebat Dizir.
-Nu-i lipseste nimic - a raspuns batrana - ba, dimpotriva, are prea multa materie, dar ... aceasta nu strica; poate fi slavit cineva chiar daca are nasul prea lung. Ti-am spus ca am fost prietena tatalui tau, care in vremea aceea venea adesea pe la mine. Vreau sa stii ca pe atunci eram foarte frumoasa, dupa cum si tatal tau ma lauda. Trebuie sa-ti povestesc ce am vorbit cu el ultima oara cand a fost aici.
-O, doamna mea - a zis Dizir - te voi asculta bucuros, dar dupa ce voi manca. Adu-ti aminte, te rog ca eu astazi n-am imbucat inca nimic.
-Ai dreptate, fatu-meu, raspunse batrana, aproape ca uitasem, lunadu-ma cu vorba. Aasadar am sa-ti dau sa cinezi, iar eu iti voi povesti, in cateva cuvinte, toata istoria mea, fiindca mie nu-mi place vorba lunga. O limba lunga este mai grea decat un nas mare; si mi-aduc aminte ca, pe cand eram tanara, toti se mirau de mine ca nu vorbeam mult, si ziceau catre maica-mea imparateasa ... fiindca eu, cum ma auzi, am fost fata unui imparat mare ... Tatal meu ... dar Dizir taindu-i cuvantul, ne mai tinand cont de ce povestea, o intreba:
-Tatalui tau cand ii era foame nu manca?
-Fireste! raspunse vrajitoarea - si tu vei manca numaidecat! Voiam sa-ti spun numai ca tatal meu...
-Nu vreau sa aud nimic pana nu-mi umplu golul din stomac.
Dar gandindu-se ca are nevoie de batrana, indata adauga:
-Stiu ca placerea pe care as simti-o auzindu-te povestind ar putea sa ma faca sa uit de foame, dar calul meu, care nu pricepe ce vorbesti, are nevoie sa manance.
Fata de aceste magulitoare cuvinte, vrajitoarea s-a lasat convinsa.
-Nu vreau sa astepti prea mult, esti de neam mult prea bun si foarte placut la vorba. Pacat ca ti-e nasul cam mare!
Dar in gandul sau, Dizir isi spunea:
"N-ar mai fi pomana! Parca i-am furat din materia nasului ei ca sa adaug la al meu! Daca n-as avea nevoie de mancare, as lasa-o pe limbuta asta batrana sa tot trancaneasca, desi ea zice ca nu-i place vorba lunga. Trebuie sa fie cu adevarat inconstient cel ce nu-si recunoaste greselile. Iata urmarile nasterii ei imparatesti! Sunt sigur ca numai slujnicele ei lingusitoare au stricat-o varandu-i incap ca vorbeste prea putin!"
In timp ce imparatul gandea astfel, slujnicele batranei au inceput sa pregateasca masa.
Dizir se tot mira ca vrajitoarea, dand ordine slugilor ei, parca vroia sa mai prelungeasca vorba. Dar mai mult se minuna el de-o slujnica ce incerca prin vorbe mestesugite sa-si linguseasca stapana. "Pe legea mea - isi tot spunea Dizir in sinea lui, pe cand manca, bine imi pare ca am venit aici; de-abia acum pricep eu ce intelept am gandit de a nu da ascultare lingusitorilor mei de la curte. Caci el lauda fara frica, ascund greselile si le ascund in daruri. Eu n-am sa ajung niciodata in situatia ca sa nu-mi cunosc cusururile mele".
Asa gandea Dizir, neintelegand ca cei care-i laudasera atata vreme nasul isi batusera joc de el, tot asa cum isi bateau joc si slugile vrajitoarei de stapana lor.
In timp ce manca, imparatul a bagat de seama cum, in cateva randuri, vrajitoarea si-a intors privirea de la el abtinandu-se parca sa nu rada. Dar el se facea ca nu observa, continuand sa manance cu pofta. Dupa un timp, vrajitoarea intrerupse tacerea, cand a vazut ca drumetul imparatesc si-a mai potolit foamea:
-Imparate, intoarce-te putintel, te rog, fiindca umbra nasului tau ma opreste sa vad ce ai in taler. Si acum hai sa vorbim despr etatal tau! Eu mergeam la curtea lui, cand el inca era copil. Au trecut de atunci patruzeci de ani de cand am venit in aceasta pustietate. Spune-mi si mie, rogu-te, ce viata duceti acum la curte? In vremea mea, doamnele se aratau in toate zilele la petreceri ... Dar deodata se intrerupse, apoi continua discutia, dar intr-o alta ... directie:
-O, ce nas mare ai! Nu ma pot obisnui cu el...
-Adevarat iti spun, doamna mea - te rog sa incetezi de a mai vorbi de nasul meu; ce-ti pasa dumitale de lungimea lui? Eu sunt multumit asa cum e, si tare n-as vrea sa fie mai scurt. Fiecare sa-si poatre nasul sau asa cum i l-a dat natura.
-O vad ca-ti pricinuieste intristare, parerea mea - a raspuns vrajitoarea - nu acesta este gandul meu, nu numai ca nu vreau sa te supar, fiindca te iubesc, dar vreau sa-ti fac chiar un bine: desi nu-mi plac impunsaturile tale. N-o sa-ti mai spus nimic. Chiar ma voi sili sa te vad carn, dar daca vrei sa-ti spun adevarul, materia nasului tau este destula pentru a face din ea trei nasuri intregi!
Dizir, dupa ce cina, la vorbele gazdei sale, atat de mult se tulbura, incat indata incaleca si pleca la drum.
Pe unde trecea, parca toti oamenii erau nebuni, fiindca toata lumea vorbea numai de nasul lui. Batrana vrajitoare, dorind sa-i faca un bine, s-a gasndi s-o inchida pe Caliroe intr-un foisor de clestar, punandu-l indrum, pe unde avea sa treaca imparatul. La vederea domnitei idnragite, Dizir, plin de bucurie, dori sa sparga foisorul, dar n-a fost chip. Deznadazduit, se apropie de foisor incercnad sa vorbeasca fetei, care de sus a intins o mana catre el. Dizir voi sa i-o sarute, insa pe ce parte se intorcea nu reusea ca sa-si apropie gura ... din cauza nasului.
De-abia atunci a inteles imparatul ce mult are de suferit el din pricina nasului. Apucandu-l cu mana, incerca sa-l dea la o parte, zicand, in sfarsit:
-Trebuie sa marturisesc: nasul meu este ... cam lung.
Dar in aceeasi clipa se zdrobi tot palatul de clestar si ce i-a fost dat sa-si vada ochilor? Batrana vrajitoare, tinand-o de mana pe Caliroe, i-a spus:
-Imi pare rau ca n-ai inteles ce am vurt! Daca eu incercam mereu sa-ti spun orice despre nasul tau, o faceam nu ca sa te necajesc, ci sa te ajut. Un singur lucru trebuia sa recunosti: ca nasul tau e cam lung. Daca ai fi facut-o mai repede, ai fi micsorat distanta in drumul tau pana la Caliroe si astfel ai fi scapat pe deasupra si de mana vrajitorului cel rau.





Lungul nasului


Aceasta pagina a fost accesata de 1326 ori.