Norocul si mintea

Norocul si mintea

de Ion Luca Caragiale



Se zice ca odata norocul si mintea s-au prins sa mearga impreuna la drum si au plecat amandoi intr-o calatorie. Ziua intreaga au tot mers ei pe un drumeag de tara, plin de colb, si mai cu vorba, mai cu gluma, iata ca soarele se ascunde de dupa un deal, si noaptea i-apuca pe cei doi calatori in mijlocul drumului, departe de satul la care gandeau ca vor ajunge ca sa innopteze acolo.
Ce le ramanea de facut? Unde era sa poposeasca peste noapte calatorii nostri? Se tot gandeau ei ingrijorati. In cele din urma, norocului i-a trasnit prin gand o idee nastrusnica:
-Ce atata bataie de cap! Hai sa ne trantim aicea in mijlocul drumului , ca nu e cine stie cat pana dimineata si, osteniti cum suntem, ne vom odihna tot asa de bine, ca si cand am dormi in perinile cele mai moi.
-Dar daca va veni vreun car peste noapte - zice mintea cu glasul ei intelept - si daca va da peste noi, asa e ca nu ne merge tocmai bine? Hai sa ne dam la o parte din drum si sa ne odihnim pe pajistea cea de alaturea. Si-aoi si altfel, nu e mai bine sa ne asezam pe iarba verde, decai aici in pulbere?
-Fa tu cum stii, zise norocul, eu unul ma culc aici in spatele drumului!
Si zicand aceste cuvinte, isi si tranti jos zabunul din spate, adica haina sa taraneasca, asezandu-se deasupra imbracamintei de lana, isi puse palma capatai si, cat ai da la amnar, a si adormit, ca tare obosit mai era!
Spre deosebire de noroc, mintea, mai cu scaun la cap, iesi din drum, isi cauta un locsor potrivit pe pajistea moale ca matasea, isi asternu cum stiu ea mai bine, zise Tatal nostru, isi facu cruce si apoi, ostenita cum era, adormi in curand.



D-abia atipira drumetii nostri, si iata, in tacerea noptii, se aude o duruitura, care se apropia din ce in ce mai mult. Era un car cu coviltir de rogojina, tras de patru cai ca patru zmei. Roatele se invarteau cu repeziciune si acum-acum carul avea sa soseasca la locul unde dormeau drumetii nostri. Inca vreo doua-trei clipite si norocul ar fi fost facut praf si pulbere de copitele cailor sirepi, adica vijeliosi, si de roatele cele grele ale carului.
Dar norocul tot la noroc trage!
Cand mai erau doar vreo zece pasi intre car si el, auzind zgomotul, norocul se trezi din somn si cat ai clipi din ochi se-nalta si sari drept in picioare. Caii, speriati la vederea lui, au sarit si ei mai la o parte. Tragand carul din drum au luat-o razna pe camp tocmai peste picioarele mintii, care nu s-a trezit asa de curand. Sarmana de ea a ramas multa vreme lesinata, dupa ranile capatate.
Nu-i vorba, cand se dezmetici, cu intelepciunea ei ii spune celui ce o insotise la drum sa-i caute niste ierburi, cu care nu peste mult timp isi vindeca ranile de la picioare, dar la urma urmelor, oftand, tot n-avu incotro, ci trebui sa-l recunoasca pe noroc de stapan!
Ce pacat ca mintea nu gandise!
Daca norocul n-ar fi stat in drum, nimic nu s-ar fi intamplat! Si nici nu s-ar fi ivit prilejul ca mintea sa devin din stapan ... sluga!






Norocul si mintea


Aceasta pagina a fost accesata de 18981 ori.