Putul nebunului
de Ion Luca Caragiale
A fost odata ca niciodata, daca n-ar fi nu s-ar povesti. A fost un imparat, care, ca multi alti imparati, avea un Nebun, insarcinat sa-l faca sa rada, caci grijile statului il copleseau prea din cale-afara. Putin cat putin, Nebunul se sui in capul imparatului, asupra caruia capatase o inraurire covarsitoare; el nu se mai multumea sa-i faca caraghiozlacuri, giumbuslucuri, ci se amesteca din ce in ce mai mult in treburile statului. Pe "muti" si pe "netoti" ii baga la "Academia imparatiei", ca sa lumineze natiunea, pe "gogomani" ii facea legiuitori, ca sa organizeze statul, pe avocati, dovediti pungasi, ii numea judecatori, ca sa moralizeze pe impricinati, mosiile statului le daruia cui ii venea la indemana, in sfarsit, vroia sa imparta tot norodul in caprarii si punand burghii si sfredele in mainile tuturor plugarilor si muncitorilor, dorea ca ei sa paraseasca bogatiile aparente de care se bucurau pana aci pe coaja pamantului si sa porneasca cu totii sub pamant ca sa caute aur si alte minunatii.
Imparatul facea mare haz, caci ii era Nebunul tare drag. Dar intr-o zi ce-i plesni prin cap Nebunului? In imparatia aceea mare, era o campie cunoscuta sub numele de Baragan, pe care din mosi, din stramosi nu se pomenise apa. Zadarnic incercasera multi fa faca puturi, oricat de adanci; apa nu vrea sa tasneasca. Babele din sate, care sitau atatea si atatea, ziceau: "Daca sunt asa mari si adanci intinderile de apa, de ce nu ar fi si o bucatica de pamant fara apa dedesubt?"
Numai Nebunul imparatului nu vroia sa inteleaga aceasta. I-a plesnit dar prin cap sa faca un put in Baragan.
Si au porrnit toti mesterii si toti inginerii din imparatie si s-au pus pe lucru zi si noapte, sub paza Nebunului, care se jurase ca nu va mai bea apa decat din putul lui. Si au sapat, mare, au sapat zi de vara pana-seara, sute de stanjeni, ani de ani, unul dupa altul, fara ca sa poata da macar de un pic de apa. S-a oprit orice alta munca, s-au dus toti supusii imparatiei, ca sa ajute la facerea groapei, dar degeaba. Imparatia din seasa ce era s-a prefacut intr-o tara muntoasa, din pricina pamantului ce se scosese din putul Nebunului. Au trecut sute si mii, barba imparatului ajunsese la picioare, iar bogatiile lui, giuvaericalele lui, se cletuisera pentru sapatul putului. Nebunul sta nemiscat pe marginea putului si se uita intr-una inauntru, doar, doar, i se va uda varful nasului. Parul ii cazuse tot din nerabdarea asteptarii; chiorase si isi pusese un geam in ochi, ca sa vada mai bine blagoslovita apa.
Deodata, intr-o zi cu soare, dupa zecimi de mii de ani de sapaturi napraznice, se auzi un muget ingrozitor si apa izbucni in valuri, pe toata largimea putului.
Ce se intamplase?
Pamantul fusese sfredelit in toata intregimea lui si tot sapand, se ajunsese pe taramul celalalt, adica in partea cealalta a pamantului, unde nu e decat apa, ocean sau mare. Desi apa, care venea cu putere fioroasa, era sarata si nu se putea bea, bucuria Nebunului nu mai avea margini: "Vedeti ca numai eu, dintre toti, aveam dreptate, numai eu am avut minte! Iata apa! Luati, luati apa, oricata vreti! Am sa va satur eu cu apa!"
Si urla si dansa de bucurie.
Bucuria insa n-a fost prea lunga. Apa venea din ce in ce mai turbata. Dupa ce a udata toata imparatia, ea a ajuns pana la brau. Atunci poporul, inspaimantat, s-a dus la imparat, ca sa sileasca pe Nebun sa opreasca apa, deoarece el o adusese. Zadarnica incercare! Toate zagazurile erau rupte, sfarmate, azvarlite in aer ca niste paie si apa crestea mereu. Locuitorii deznadajduiti, fugeau pe varful muntilor, dar apa se urca intr-una si in scurt timp ea ajunse pana la creasta muntilor celor mai inalti. Cea dintai victima fu inginerul sef a carui memorie a fost imortalizata sub numele de: "Animal jete a l'eau", adica "Animalul zvarlit in apa!"
Toata imparatia fusese inecata, toti locuitorii morti. Nu se mai vedea nimic decat o intindere nesfarsita de apa, care pustiise si inghitise totul. Numai Nebunul imparatului plutea pe deasupra valurilor pentru ca ii era capul chel si gol ca o tigva seaca si i se auzea glasul, curmat din cand in cand de hohote de ras: "Ce de apa! Ce fericire! Ce de apa!"
Iar baba Neacsa, care povestea basmul, se opri, facandu-si cruce si scuipand in san: "Ptiu! Uciga-l toaca! Fereste, Doamne, si pe vrajmasi de o asa pacoste!"
Putul nebunului
Aceasta pagina a fost accesata de 2248 ori.
