Baioneta inteligenta
de Ion Luca Caragiale
De cate ori auz zgomote de razboi, imi amintesc cu pietate si cu mandrie de acum atatia ani trecuti, cand eram unul dintre aprigii aparatori ai Independentii. Pe vremea ultimei conflagratiuni orientale, am servit in garda civica - "baioneta inteligenta" - in compania din mahalaua armeneasca. Timpuri eroice! am de la voi frumoase amintiri! Capitanul meu, d. Guta Cotoi, odinioara sergent in pompieri, era un tip de haidamac, care fusese apoi, pe rand, birjar, carciumar, binagiu, samsar de slugi, spion de politie, bataus, s-acum, in sfarsit, urmand unei vocatiuni irezistibile pentru viata politica, se declarase pe fata pentru guvern. Era un agent propagandist rabiat - groaza carciumarilor si altor case publice, spaima birjarilor, lautarilor, flasnetarilor, alunarilor, salipgiilor si a tuturor cati ii picau inainte in momentele-i de artag contra ciocoilor. Dar, aminteri, om placut, destept si vesel. Cand a venit pentru prima oara sa ma cheme-n serviciu, era tamaiat. il cunosteam de mult - cine nu-l cunostea in mahala pe d. Cotoi? - zic:
- Frate Guta, te rog, pe mine sa ma scutesti; sunt slab de constitutie.
- Ei, as! zice. Oftica ruseasca!... Nu se poate, d-le Iancule... adica... se poate, daca pui om in loc.
- Atunci, pui om in loc.
- Atunci, scoate rubla. I-am dat-o, si d. Guta a plecat leganandu-se si strigand:
-Traiasca ai nostri, d-le Iancule!
Apoi o teribila injuratura: ...de ciocoi! Peste vreo opt zile, m-a calcat d. Guta iar, si iar mi-a sters carboava, si iar: "Traiasca scl. ..." Peste vreo cinci zile, alta rubla; pe urma, din patru-n patru zile, regulat. Dar toate tiraniile trebuie sa aiba un capat. Am hotarat sa ma revolt. Cand vine d. capitanul tun si zice:
- Maine ai servici...
- Neica Guta - zic - oi avea, n-oi avea servici, nu stiu, da rubla stiu ca n-am, si nici n-o sa mai am de aici inainte. Scurt!
- Atunci... cum?
- Iac-asa.
- Atunci te bag la arest.
- Sa poftesti!
- Car' va s' zica nu dai rubla?
- Nu pot.
- Bine...
si a plecat suparat, injurand strajnic pe ciocoi. A doua zi, dis-de-dimineata, am auzit goarna, m-am imbracat repede si m-am dus la companie: am luat o pusca batrana, care clantanea din toate incheieturile cand umblam; mi-am incins centuronul cu patrontasul peste palton, si am plecat prin lapovita cu cardul companiei. Un comisar de politie ne-a dus in sireag pe Podul Mogosoaii - era parada Bobotezii. Mai tarziu cand a venit si capitanul si m-a vazut, el care ma credea un las incapabil de a purta o arma, a ramas incremenit:
-Bravos, d-le Iancule! ma lucrasi car'va s'zica?... Da nu face nimica! Traiasca ai nostri! ...de ciocoi!
Dupa ce a dat cateva tarcoale in fata companiei, a venit iar la mine, m-a tras la o parte si, foarte discret, mi-a duhnit la ureche:
- D-le Iancule, nu face pentru d-ta sa stai intre boccii... Da-mi o jumat' de rubla si du-te acasa.
- N-am nici sfant, nene Guta, zic eu tare, ca sa m-auza cocoanele inghesuite pe trotuar la spatele sireagului nostru.
Dar d. capitan se-ntepeneste-n calcaie si, ca sa-mi acopere glasul, striga ragusit din fundul bojocilor:
- Cumpanie... drepti!
in acelasi moment, s-aud venind din susul stradei niste huiduituri zguduitoare... Ce era? Cine stie cine prinsese un cane jigarit de mahala, ii legase o tinichea de coada si-l aruncase in mijlocul stradei, sa-l dea garda-n tarbaca, dupa o veche datina consacrata a acestei institutiuni urbane. Apucat intre cele doua siruri de bravi, cari aveau la spate cate un zid de lume; aiurit de huiduituri, de amenintarile pustilor si de loviturile tinichelii, nenorocitul animal fugea facand niste salturi nebunesti si chelalaind intr-un chip infernal, pe cand garda si publicul faceau un haz nespus. A trecut pe dinaintea noastra ca o vedenie himerica. inca tarziu se auzeau in departare huiduituri tocmai pe la Piata Teatrului.
Noi eram companie de elita. Eu stam postat peste drum de Cretulescu, aproape de palat, intre doi armeni foarte bortosi, unul basmangiu pe Podul Tirgului-de-afara, si altul fabricant de cafea macinata si alte mirodenii in Caimata. Acesta-si pusese de degraba paltonul peste sortul cu care se acoperea cand macina martinica, si sortul era cu o palma mai lung decat poalele paltonului, care se mai scurtase o schioapa din pricina centuronului incheiat sub burta. Cafegiului, razbit de frig, ii curgea nasul enorm plin de guturai, si, om curat ca toti armenii, ma ruga din cand in cand sa-i tiu pusca: s-apleca din greu, isi ridica sortul si se stergea la nas. Dupa aceea, cand isi lua pusca-napoi, foarte politicos:
- Mersam... Am aut noroc; daca nu am uitat sortu pa mine, cu ce m-am sters la nas?
De atunci, n-am mai baut cafea cu caimac! in sfarsit, iata ca se-ntorc inapoi spre palat trasurile oficiale... Strigam inca ura, cand trecea pe dinaintea noastra escadronul de suita. Jandarmii mandri, cu sabiile scoase, se uitau, pe sub cozorocul chiverelor, la compania noastra, mai ales la mine si la armenii mei, cu un zambet asa de ciudat, incat am aplecat ochii-n pamant si, din ceasul acela, mi-am promis sa fac toate sacrificiile pentru a ma scuti pe viitor de o asa penibila situatie. Am alergat la d. Cotoi si, dupa multa tocmeala, ne-am ajuns: doua ruble pe luna si sa ma lase-n pace. I-am dat una inainte si apoi cate una la fiecare cinsprece zile. Am servit regulat patriei, spre deplina multumire a comandantului meu, pana la desfiintarea gardei. si o dovada ca am fost un brav e ca d. capitan a venit odata la mine foarte bine dispus si mi-a zis:
- D-le Iancule, sa stii ca acuma ne-mparte si noa, la garda nationala, dicoratii pentru apararea Independentii; sa stii ca te pui pe lista.
Eu, intelegand unde vrea sa m-aduca d. Guta, i-am raspuns ca eu n-am pretentie... am luptat asa, de dragul liberarilor. Dar d. Guta:
- Traiasca ai nostri, d-le Iancule! ...de ciocoi! Da nu se poate! sa dau la toti bocciii si mitocanii dicoratii si tocmai d-tale sa nu-ti dau! nu face! Eu stiu ca te trec pe lista.
- Nu ma trece, ca cine stie cat costa... acu sunt cam tinichea.
- Ce sa coste? un moft... Facem noi pentru d-ta.
Pe urma mi-a cerut o jumatate de pol, pe urma i-am dat o rubla si pe urma ne-am ajuns cu o rubla si jumatate. M-a incasat si m-a trecut la portofel. Peste vreo cateva zile dupa desfiintarea garzii, m-am intalnit cu d. Guta - il facusera perceptor, si era foarte vesel! L-am intrebat in gluma:
- Nene Guta, ce se mai aude cu decoratia mea?
- ...Care dicoratie...?
- Aia... nu tii minte?... o rubla si jumatate...
- Dracu sa-i stie, d-le Iancule, ce-a facutara aia de la comenduire, ca eu le-am trimes de atunci listele; dar acolo e acuma un balamuc cu predarea armelor! Cica s-a furatara sumedenie...
- Se prea poate, nene Guta; in vreme de razboi cate arme nu se prapadesc!
- Poate la alte cumpanii sa se fi facut vrun abuz; dar la noi, nu-mi vine sa crez... Ei! da nu face nimica... Traiasca ai nostri, d-le Iancule! ...de ciocoi!
Astfel, din pricina unei neglijente a comenduirii am ramas nedecorat, dupa ce am luptat atata! Asta nu e drept! mi-am zis. Sunt sigur ca lui Sarchiz cafegiul i-a dat. M-am dus sa-l vaz. L-am gasit tot cu sortul cunoscut si cu guturaiul cel vechi; amesteca martinica cu rio ca sa faca moca. Din vorba-n vorba, zic eu, ascunzand cat puteam mai bine sentimentul de invidie:
- Dumitale cum ti-a dat decoratie, frate Sarchiz, si mie nu? ca eu incai am platit inainte.
- Asa am aut orba... Cand ne-a aduce dicoratie, platim... Ne-a adus dicoratie, am platit.
- Asa...? zic eu domirit.
- Bei un cafe proaspat?... sa-ti fac un gingirlie...
- Nu, nene Sarchiz, mersim; nu mai metahirisesc de mult cafea cu caimac!
Baioneta inteligenta
Aceasta pagina a fost accesata de 4267 ori.
