Pacat - Partea 1
de Ion Luca Caragiale
Un baietan voinic - barba de-abia-i mijeste, si sub caciula de oaie parul cret si des... si niste ochi blanzi - si mintos tanar. Cand a plecat de acasa sa mearga la Bucuresti p-atatia ani in scoli, mama lui - de treaba femeie! - l-a sarutat de-atatea ori, i-a potrivit parul, i-a netezit caciula si iar l-a sarutat, si i-a zis:
- Nita, mama, te duci frumos si sanatos: sa-ti ajute Dumnezeu si Maica Domnului sa-mi vii inapoi tot asa!
si cat era de cuminte batranica nu s-a mai putut stapani... a biruit-o plansul. De multe ori a dat el sa plece; si ea l-a tinut sa-l mai mangaie inca. Lui ii ardea sa se duca, si macar ca-i era draga mama parca avea acum necaz pe ea ca-i prea intarziaza plecarea. A plans si el, ce-i drept, de plansul ei dar, pe cand ochii-i erau tristi, inchipuirea zbura cu bucurie pe drumul ce i se deschidea lung si necunoscut inainte.
Trei ani de-o neclintita monotonie... Aceleasi ceasuri... aceiasi pasi... trei ani intregi! Al patrulea, desi se anuntase de la inceput a urma aceeasi neabatuta cale, pastra pentru mai tarziu o noutate, o ciudata surprindere.
Alaturi cu seminarul, o casa veche boiereasca... De la ferestrele si de pe pridvorul din spatele ei, se vedea peste zid in curtea de recreatie a scolii. Odata, intr-o zi de sarbatoare, Nita se plimba singur prin curte cu o carte in mana: ramasese in scoala sa se prepare de examenele apropiate. Era o dogma incalcita: el ocolea curtea repetind pe de rost cu cartea-nchisa-n mana. Anevoie se putea tine minte asa fraze torturate... Deschise iar cartea...
Trecand prin dreptul zidului, seminaristul tresari; un ghemotoc de hartie il lovi pe mana si alunecand peste cartea deschisa sari cat colo inaintea lui. Nita se opri pe loc... Neaparat iar o gluma a vreunui camarad... un miez de paine muiat in cerneala... sau cine stie ce.
Se uita-mprejur... in curtea scolii nimeni... Lovitura venise dinspre casele de-alaturi... Ridica ochii in sus si vazu la cea mai apropiata fereastra vecina, care era deschisa, perdelele miscandu-se ca si cum ar fi fost cineva ascuns indarat... Ce-o fi?
Sa vedem... Seminaristul s-apleca si lua ghemotocul: era ceva infasurat inauntru... Voi sa-l desfaca. O intepatura... Un ac cu gamalie! Ce pacaleala proasta! Suparat tranti ghemotocul si incepu sa stearga degetul impuns in varful caruia, dupa fiece storsatura, crestea repede la loc o margea mare rosie.
Ghemotocul izbit cu necaz in pamant se desfacu... intre cutele lui o floare!... Cu mirare si cu mai multa luare aminte ca-ntaia oara, el ridica binisor hartia... in adevar era o garoafa - ca sangele ce-i curgea din deget - rupta de curand...
Desfacu atunci mai bine... Ceva scris...
Trupul tanar se simti furnicat din crestet pana-n talpi de un fior fierbinte... Caldura toata i se urca la frunte... Ascunse in san hartia si floarea, cerceta de jur imprejur cu ochii sa nu fi vazut cineva din scoala cele petrecute, si fugi inauntru fara a mai cuteza sa ridice ochii la fereastra unde se miscau perdelele.
Bolnav... Friguri si bataie de inima, incat nu se putea tine pe picioare. Parintele-director s-a convins ca e rau baiatului si l-a trimis sa se odihneasca. Nita s-a suit in dormitor, s-a aruncat in pat, a scos din san floarea si biletul s-a citit inca odata, iar, si mereu:
"Esti frumos... Daca ai vrea, te-as iubi mult".
...Daca ar vrea!...
Cine sa fie? El nu e copil, e flacau, de douazeci si trei de ani... Cine?... 0 femeie!
Bolnavul sare din pat, iese din dormitor si fara sa mai anunte pe cineva, dupa cum cere regulamentul, iese pe poarta. Pe dinaintea caselor vecine, el isi potoleste pasul si trece peste drum ca sa poata apuca toata fatada dintr-o singura cautatura. Ferestrele de la pod toate inchise si perdelele lasate.
El stie ca e frumos... Mama i-a spus-o adesea, poate mai adesea fetele din sat, dar desigur mai mult decat toate sora lui Cutiteiu, Sultana, care nu i-a spus-o niciodata... Cu dragoste amestecata si cu putina mandrie zambeste el cand ii vine acum in minte mama lui.
S-a inserat bine si seminaristul tot se plimba de colo pana colo pe dinaintea casei unde se afla acea femeie care l-ar iubi mult "daca ar vrea el"... Clopotul pentru cina suna la scoala. Asta-l destepta; el grabeste si intra.
Sunt toti la masa; lui nu-i e foame... Merge si se culca asezand sub perna biletul si garoafa, dupa ce iarasi priveste indelung icoana acelor vorbe, pe care de-acu nu le mai poate uita vreodata.
Zgomotul celorlalti baieti venind in dormitor il supara foarte. La intrarea lor, el vara iute mana sub capatai, apuca bogatia ascunsa si sta nemiscat... Unii il intreaba cate ceva... nu inteleg bine ce... el nu sufla, prefacandu-se adormit.
Aproape de miezul noptii. Dorm in sfarsit toti. Nita se scoala incetinel si cu cea mai mare precautie iese; gaseste usa salii pe pipaite si coboara in curte... La fereastra lumina... geamurile deschise si perdelele lasate. El ramane cu ochii pironiti acolo, ratacind in alta lume, pe care o visase parca adesea, dar nu spera s-o vaza vreodata.
Flacaul isi umfla pieptul, intinzandu-si bratele amortite de friguri, pana-i trosnesc incheieturile, cand perdelele se dau intr-o parte si o femeie pune mana pe geamuri sa le inchiza. Seminaristul ingheta; vrea sa strige; dar nu poate, si pana sa treaca efectul loviturii, fereastra e inchisa, perdelele lasate la loc si lumina stinsa.
Se apropie de ziua cand tanarul se hotaraste sa se-ntoarca-n dormitor... Se tranteste pe branci in pat, isi reazima inima, in care simte o stransoare nedefinita, pe mana dreapta, si pe cea stanga fruntea calda - adoarme si doarme dus pana la clopotul de gustare.
Trei nopti de panda... patru... cinci... si tot atatea zile mai grele ca noptile: ceasuri de cursuri si de meditatii... zgomotul camarazilor, neputinta de a sta singur cu inchipuirea lui... si frigurile... si ferestrele tot inchise... si perdelele vesnic lasate.
Doctorul, un om de spirit, cand parintele-directorul i-a prezentat pe Nita, l-a mangaiat pe tanar, apucandu-l in gluma de tuleele din barba si-a zis:
- N-are nimic, parinte; sa se plimbe mai des... si-i trece.
Duminica... in sfarsit!
Nita a fost indemnat de camarazi si de parintele-directorul sa iasa la plimbare; el a preferit sa stea la scoala ca sa se poata ajunge cu lectiile, ramase-n urma din pricina frigurilor... Fireste ca superiorul a fost incantat de atata sarguinta.
Dejunul s-a ispravit... Acum scoala este iar desarta. Silitorul seminarist trece catre curtea din fund... Dar daca ferestrele or fi tot inchise?... Nu - si n-apuca sa ridice ochii doritori si vede venindu-i prin aer un nou ghem care-ntr-o clipa ii cade la picioare... Asta nu mai e prins cu un ac - e legat cu o cordeluta rosie:
"Treci la miezul noptii... Te astept... 0 sa vezi cat te iubesc".
si nici o miscare la perdele... nici o aratare!... Ziua trece incet... e insa uneori atata dulceata si-n chinul asteptarii! Dar noaptea! niciodata n-au adormit seminaristii asa de tarziu!... Din norocire, mai pe urma nici o piedica.
Sare peste poarta fara zgomot si se-ndrepta sigur spre tinta stiuta. O femeie in umbra gangului!... El se opreste inecat. Ea ii sopteste: "Vino, te asteapta!..." Atunci... nu e chiar asta!
El se lasa sa-l ia de mana si sa-l duca prin intuneric incetisor. O scara stramta... incaperi intunecoase... iar cateva trepte. Voinicul merge machinal, lasandu-se tarat ca un copil somnoros de mana femeii. La fiece pas nesigur, la fiece sovaire, o oprire de un moment, o povatuire discreta, o soapta de incurajare si inainte!
Se opresc... Femeia il lasa de mana... O clipa, parasit in locul orb si necunoscut, el e-n pierzare - o coloana aplecata careia i s-ar smulge propteaua de siguranta - aude urechile cum ii tiuiesc de tare si simte genunchii parasindu-l.
Acum femeia loveste surd cu varful unghiilor pe o usa - sunt langa o usa - care indata se deschide.
E lumina inauntru - lumina albastra... un albastru molcom si lenes... Femeia care l-a condus prin intuneric il impinge binisor in lumina. Coloana cedand se apleaca, cu toata greutatea trupului puternic de douazeci si trei de ani, in albastru... si usa se-nchide pe dinafara.
Vorbe?... incap vorbe?
Cum o femeie stie alinta - cum degetele ei delicate se infig in muschii incordati - si gura ei rece ca gheata si ochii ei beti - si puful marunt de pe obrajii aprinsi zbarlit de fiori - incovoiala langeda a trupului - izbiturile inimei ei de peretii sanului - si mirosul fara nume ce-i radiaza din radacinile parului - si cat e de bine sa te parasesti in stapanirea acestor atatea simtiri ce te-nvaluiesc din toate partile ca niste varteje de aburi calzi saturati de esenta adormitoare...
Cu vorbe sa le spun?... Astea se simt si se gandesc, de spus nu se pot spune... A fost o smacinare a sufletului dulce si dureroasa, o exaltare a simtirii, ingrozitoare si delicioasa.
Multe nopti asemenea si fiecare neasemanate... Libatiuni sub razele lampii albastre; toate nebuniile inchipuite si neinchipuite; anecdote picante de care el avea un repertoriu popular asa de bogat; scene de gelozie fara cuvant si din chiar senin; si jocuri, si muscaturi; si lupte atat de inegale, pentru ea ca putere, pentru el ca farmec... s-apoi, dupa atata oboseala, povestirea reciproca a celor intamplate mai inainte de a se cunoaste.
El avea putin de povestit... Asa era de stramt satul in care traise si asa de putin insemnata viata lui pana cand "l-a intepat un ac cu gamalie!..." siret taranul - tine mult la aceasta cadere de fraza; stia el bine ca, insotita de sugerea degetului intepat si de o privire pe sub sprancenele posomorate cu bunatate, are sa fie cu prisos rasplatita.
Ea insa avea mai multe de spus, si povestea ei era destul de trista. Cinci ani de viata cu un om istovit, apoi nebun si paralitic; in urma, vaduva, cu un copil bolnav si capiu - o fetita, care roade si mananca lucrurile din casa si care trebuie pazita foarte de aproape sa nu dea foc. Interese mari... o avere colosala... consiliu de familie... soacra si cumnati - niste creaturi aspre si brutale, care fac imprejuru-i o politie dezgustatoare.
si aci, fata cu fraza lui de predilectie, venea asa de potrivit:
- inchipuie-ti ce sete mi-e de viata! ce dor imi era de tine!
Caldura stransa atata vreme in fiinta aceea frumoasa se revarsa acuma-n afara ca o pornire nebiruita: a fost pentru el scurta dar plina acea vreme fericita.
S-a sfarsit insa.
El a trebuit sa renunte la ea, cand intre ei s-a ridicat zidul consiliului de familie. Acesta fireste nu putea ingadui o asa ratacire... Plangeri... revolta - de prisos. O ultima sfortare din partea disperatului a fost intampinata intr-un chip decisiv.
Cand seminaristul a indraznit sa nesocoteasca recomandatiile imperioase ce-i fusesera comunicate si sa calce pragul, pe care altadata pasea la fericirea ce-o socotea un drept castigat, scump a trebuit sa-si plateasca pasul imprudent. A fost o maltratare meritata poate, dar oricum prea salbateca. Zbirii insarcinati cu corectiunea cutezatorului au facut exces de zel: nenorocitul, luat fara veste, a fost strivit de lovituri... capul spart, pieptul calcat cu calcaiele. in stare de completa nesimtire, a fost aruncat in poarta scoalii, unde l-au gasit, a doua zi dimineata, oamenii de serviciu, mai mult mort decat viu.
Toate alergaturile si staruintele parintelui-directorul ca sa faca a se descoperi si pedepsi criminalii, care atentasera asa de crunt la viata elevului favorit, au trebuit sa inceteze. Batranul a fost chemat inaintea inaltelor fete pastoresti. Acelea i-au adus aspre mustrari ca nu-si vede de datorie, ca nu ingrijeste destul de serios de moralitatea scolarilor, si l-au facut sa inteleaga ca daca voieste sa mai ramana director n-are sa se mai amestece in cele ce se intampla afara de poarta seminarului: asta e treaba obrazelor judecatoresti, nu a celor bisericesti!
Nita a stat mult intre viata si moarte; luni intregi au trecut pana sa se poata intrema. El n-a murit din asta; dar poate ca noptile pe care mama, chemata in graba, le-a petrecut la capataiul nenorocitului, sa-i fi scurtat zilele bietei batrane. De atunci el a ramas cu o boala de inima, care i-a cauzat pana la moarte multe momente neplacute.
Dar era intremat... El porni sa caute norocul pierdut... Prea tarziu... Casele se daramau si lucrarea incepuse din aripa unde altadata era odaia albastra... Femeia murise. Copila bolnava era intr-un institut de educatie in strainatate. Consiliul de familie nu statea cu mainile in san.
Mai intai o resemnare sfanta, apoi putin cate putin, daca nu uitarea, cel putin potolirea dorului sub gramadirea anilor. Zece ani!... Seminaristul este acuma preot - preotul Nita din Dobreni - om asezat si foarte bine vazut de toata obstea.
De dimineata orasul de resedinta al judetului e foarte animat - targul anual. Preotul Nita umbla prin strada mare cum se umbla la targ de colo pana colo, ori incotro, fara o tinta hotarata...
inaintea cafenelii din centru e stransa lume multa, care priveste la ceva si rade in gura mare... Poate un animal savant, care denunta varsta si vitiile spectatorilor: ori vreo paiata... ori altceva... Gramada de lume sporeste necontenit... Popa urmeaza dupa multime. Pe trotuarul cafenelii pe scaune si-n picioare stau nobilii orasului - reprezentantii judetului in vacanta parlamentara, membrii tribunalului, functionari de la prefectura, primarie, casierie, ofiteri; de jur imprejur lumea pestrita de toate treptele sta in semicerc. in mijloc se petrece comedia. Popa Nita se vara si el.
Ce este? Ce face atata senzatie?
Un copil de vreo opt-noua ani, zdrentaros si murdar, cu picioarele goale, imbracat in haine nepotrivite - un gheroc mare, a carui talie ii vine pana la glezne, in cap cu un cilindru turtit - face caraghiozlacuri.
Este un mititel mascarici foarte destrabalat - jigarit, si galben, pulpele-i uscate care se vad prin sfasietura nadragilor sunt pline de jupuituri. Asa de prapadit, este totusi foarte indraznet. Fumeaza o tigara lunga, se stramba intr-un chip straniu, pacaleste si injura pe boieri chemandu-i dupa porecla stiuta. incepe sa cante un cantec rusinos jucand ciamparalele, facand gesturi si miscari neiertate... Lumea face un haz nespus... O taranca batrana, care e-n randul intai al spectatorilor, rusinata de refrenul pe care copilul i-l arunca ei cu o intentie diabolica, isi cauta loc sa scape de privirile intoarse asupra-i, se-nchina si zice departandu-se:
- Cine stie ce pacate! Sa fereasca Dumnezeu pe orice copil!
Mititelul, obosit, s-a oprit: merge sa salute foarte comic cu cilindrul lui enorm pe boieri, si s-aseaza pe un scaun picior peste picior alaturi cu domnul senator... Alta tigara... Domnul senator il trateaza cu cafea si rom. Alt "amic" il mai imbie inca cu un paharel... si inca unul...
Copilul se scoala si-ncepe iar jocul... Acu miscarile si gesturile sunt si mai desucheate... Cu-ncetul insa membrele pierd siguranta si simetria miscarilor; cantecul e surd, articularea inegala... inca o strofa!... Dar gafaiala il ineaca... Cantaretul se opreste un moment clatinandu-se, moale de mijloc: e galben ca ceara; ochii-i crucesc stinsi in fundul capului... O sfortare, excitat de indemnul unanim al amatorilor!... Ofteaza adanc, da sa ridice piciorul, se-nvarteste-n loc si trupusorul zdrobit atata se prabuseste greu pe marginea trotuarului. - Beat mort!
Se gramadise lume prea multa... circulatia din obor in oras era intrerupta. Politaiul chema pe un vatasel care ridica de acolo pe micul desfranat, ca sa risipeasca aglomeratia.
Popa Nita, cu pumnii inclestati se sui pe trotuar si apostrofa, cu accentul celei mai mari indignari pe cei ce radeau:
- E pacat, domnilor! ganditi-va! Crestini!... Frumos!... Mare pacat!
Se-ntelege ca lumea care s-amuzase asa de bine n-a gasit nicidecum la locul ei apostrofa moralistului si i-a platit-o cu sarcasme groase. Popa nu-si putea gasi linistea: el batea nervos cu degetele pe tabla de marmura a mesii, mormaind intre dinti fel de fel de exclamatii de indignare.
Cafegiul, care stia multe, fu gata ca sa-i dea toate amanuntele asupra acelui copil. De necrezut, dar adevarat... si popa asculta incremenit:
E un copil de familie buna. - O vaduva a unui boier nebun. -inamorata cu un baiat de la tara, un seminarist. - insarcinata. - Rusinea lumii. - Merge sa nasca la mosie. - Moarta din facere. - Copilul e aruncat; creste la o taranca batrana care moare s-aceea si el ramane pe drumuri. - Aci in oras e pripasit de vreo sase luni: a venit sa cerseasca si, fiind dracos de fel, din jucarie-n jucarie a ajuns in halul asta. - O fata bolnava, fugita de la scoala prin strainatati, ajunsa rau pe acolo; gasita pe urma de epitropi si-ntoarsa in Bucuresti: aci fuge cu un ofiter, de la ofiter pleaca cu altul. - Cu baiatul a vrut sa-si faca pomana un cizmar: l-a luat ucenic: as! pungasului nu-i ardea de lucru - soi rau! invatat sa ceara, sa fumeze si sa bea. Mesterul l-a batut odata parinteste; neprocopsitul a fugit, si de atunci traieste asa; spune obraznicii, mascari, caraghiozlacuri, si capata si el o bucatica de paine; se-ntoleste de la unul s-altul de pomana, si doarme Dumnezeu stie unde-l ajunge oboseala. - Istoria asta de-altminteri tot orasul o stie; de-aia-l si cheama "Mitu Boerul".
Popa cu coatele pe masa, strangandu-si tamplele in pumni, ramase inecat de sudoare, cu ochii tintiti la o musca ce umbla maruntel pe tabla de marmura alba: el urmari insecta pana la marginea mesii. Ce socoteala s-o fi facut in capul cel mic cat un bob de mac, nu se poate spune; destul ca musca stete pe loc, isi dezmorti labele de dinapoi impleticindu-le una de alta, isi netezi frumos mustatile cu labele de dinainte, apoi deodata se-nalta si pieri. Omul, desteptat, se ridica de pe scaun si iesi.
Cercetari zadarnice... Nu putea gasi copilul. Toate informatiile vataseilor de noapte erau gresite: la cazarma pompierilor, nu era... in gangul postii, nu... sub sopronul primariei asemenea: nici aici, nici acolo. Trei, patru ceasuri de goana dupa o stire exacta. in piata, vataselul stie ca Mitu Boerul a intrat adineaori cu mai multi ofiteri si functionari la cafeneaua din colt, unde "Canta fetele teatru".
A facut o nepomenita senzatie popa intrand cu figura lui sperioasa in localul muzelor profane.
- Uite si parintele! a strigat procurorul cu tonul de satisfactie cu care se intampina de regula un musafir intarziat. Iar una dintre cantarete, care sedea pe genunchii casierului la aceeasi masa cu tanarul magistrat a adaogat:
- Blagosloveste, taica parinte!
Atunci s-a pornit un hohot, aplauze, tropaituri, suiere, racnete: "Bravo, popa! Bis popa!" - Infernal! o menajerie care arde...
Succesul colosal si spontaneu n-a afectat catusi de putin pe omul nostru: zgomotul din fundul acestui suflet covarsea furtuna vesela de-afara. Popa a-naintat hotarat pana in mijlocul salii, a cautat cu ochii in toate partile si a plecat grabit de sub ploaia de rasete, de glume rautacioase si de huiduieli...
Nu e nici aici... Dar nu se poate sa se intoarca la gazda singur... Peste putinta... inainte!... inca un vatasel; poate la sfantul Ioan in curtea bisericii; doarme baiatul uneori si acolo, cand e vremea buna...
...Era in adevar acolo...
La spatele altarului, unde un felinar din raspantie arunca razele-i afumate, se odihnea mototolit, cu capul pe un mormant fara nume nici ingradeala, un om mic... Tocmai acuma lua seama preotul cat umblet facuse si se aseza jos sa-si potoleasca miscarile inimii. El intinse cu sfiala mana spre capul baiatului: atunci simti distinct la aratatorul drept o intepatura de ac... Da - era aci langa el, pe pamantul gol, rodul noptilor petrecute in lumina albastra. Copil in razboi cu lumea, asa de timpuriu, el parca-ntr-adins poposise langa altar, doar o putea intra pe furis sub ochiul lui Dumnezeu, care de cand il impinsese la viata, nu se-ndura sa-i arunce o data macar o cautatura.
"Doamne! sopti popa plin de obida: uite-te la el Doamne, uite-te si la el!"
si apucand bine in brate mototolul adormit, se scula puternic in picioare si porni. Baiatul, desteptat de zguduiala, mormai somnoros o injuratura si adormi iarasi in bratele care-l strangeau cu atata patima.
Pe stradele intunecate ale orasului, omul care-si ducea comoara avu norocul sa nu dea de nici o piedica: era ceasul cand si felinarele pot fi stinse, cand si vataseii trebuiesc sa doarma. Ajunse la gazda, destepta vizitiul si pe hangiu, plati si pleca. A doua zi, inainte de namiezi, erau in Dobreni acasa.
Preoteasa nu putea fi tocmai multumita de ce-i adusese barbatul de la targ. Nu-i putina greutate sa aduci la o stare cuviincioasa un asa gunoi de copil. Tot trupul ii era numai jupuieli si bube din pricina scarpinaturilor si necurateniei. Cate lauturi, cate lesii si alifii au trebuit ca sa ridice treptat de pe fiinta parasita coaja in care o invelisera atatia ani de mizerie!
Copilul s-a lasat bucuros sa faca cu el ce-au vrut. Mai greu de tamaduit decat bubele erau apucaturile si naravurile. Pana la urma insa si acestea au fost sa fie invinse; povetele, blandetea, o vorba aspra la soroace, devotamentul oamenilor buni care-l luasera la sanul lor cald, si mai ales o boala indelungata au gonit daca nu cu desavarsire, cel putin in cea mai mare parte si pornirile si deprinderile rele. Nu e peste putinta gradinarului priceput si rabdator sa indrepteze un copacel fraged pornit sa creasca stramb.
Cand, scapat cu totul de vermina, l-au imbracat intr-o duminica in haine noua - mintean cu sireturi de fir, itarasi albi cu snur negru de matase si palarie cu panglicuta tricolora, si i-a zis parintele: "Sa le porti sanatos, Mitule! sa cresti mare, cu minte si noroc!" copilul a pus mainile in buzunare, s-a privit serios si-ndelungat in oglinda si s-a pornit pe un ras... si razi! De rasul lui a-nceput sa raza si femeia si barbatul. Dar cand s-a intors copilul cu fata la ei si li s-au intalnit privirile, parintele l-a luat in brate, l-a sarutat de multe ori si s-a pornit pe un plans... si plangi!... s-a inceput si copilul si femeia.
S-au dus pe urma la biserica. Mitu in hainele noua a facut senzatie... Mai ales femeile care mai de care l-au alintat, ca era si un copil curatel.
Atata numa rau de tot: Mitu era bolnav - tusa seaca, dureri la lingurea, nu manca nimic si catu-i ziua-l tragea la somn.... Friguri?... Deochi?... Lingoare?...
Era boala caineasca... zacea pe prispa la soare... d-abia se mai tara... Doftorii, descantece, degeaba: se gunoia, se istovea vazand cu ochii! Scurta cauta sa fie bucuria, si cu cat omul o vedea scurtandu-se cu atat ii crestea fioroasa inchipuire ca azi, maine o sa se sfarseasca fericirea gasita pe neasteptate... Iata acuma se stingea de tot lumina ce-i rasarise in cale fara veste... vapaita era pe ispravite.
Preotul atipise despre ziua imbracat... Femeia sta tot desteapta langa bolnav, care dormea de o zi si mai bine. Ea puse mana pe obrazul copilului - rece; apleca urechia la gura lui deschisa - nimic!
- Scoal', parinte! tipa ea ingrozita... Nu mai sufla!
Omul sari in picioare, lua baiatul in brate si fugi in curte strigand:
- Sariti, oameni buni! sariti!
Se arata peste culmea dealului soarele... O multime de barbati si mai ales de femei se stranse. Preotul pusese copilul teapan pe prispa si-l bocea in genunchi... O femeie tinea lumanarea.
Dar nu-i mort inca... Un descantec cu apa neinceputa... Copilul pare ca misca... il ridica de mijloc incetinel... El deschide lin ochii, rasufla si zice cu glasul stins:
- Mi-e foame!
Bun doftor aerul Dobrenilor! Acea fiinta curatita pe dinafara trebuia si pe dinauntru primenita: asta era treaba lui si a luat-o foarte binevoitor asupra-si. A fost dureroasa si cruda operatie; dar era neaparata si din norocire a izbutit.
Baiatul scapat cu desavarsire, sange proaspat incepu sa-i rumeneasca obrajii, asa de vestezi mai inainte, si sa umple ochii lui posomorati si-ntunecosi pana aci, de lumina si veselie. Fusese o lupta extrema, infricosata; viata pasea acuma-nainte stralucitoare si mandra de asa biruinta.
Pe cand preoteasa Sultana atarna in biserica din Dobreni o icoana frumoasa daruita Maicii Domnului pentru ca-i daruise ce a fost rugat-o ea, in oraselul de resedinta era oarecare miscare la cafeneaua din centru: se aflase de urma lui Mitu Boerul.
Disparitia lui nu putuse trece neluata in seama: era o paguba reala pentru atatia amatori de giumbusuri. Nu se stia ce sa fie: fugise?... murise? in sfarsit se aflase adevarul. O notita publicata in gazeta locala arata ca, in vremea balciului, un popa de tara, care umblase noaptea beat pe la cafe-chantant, intrebase din vatasel in vatasel despre baiat... Popa desigur il luase...
Procurorul lua afacerea in mana si, "cu o inteligenta si un zel care-i fac adevarata onoare" descoperi ca "victima raptului" se afla la popa Nita din Dobrenii-de-plai. Atunci tanarul magistrat, insotit de forta publica, a plecat la cuvenita cercetare locala...
Revoltat ca vrea sa-i ia baiatul, preotul a facut o elocuenta aparare a cauzei sale.
Un copil bantuit de foame; in prada unor porniri rusinoase si omoratoare chiar pentru un om copt; desfranat prin indemnul lumii batjocoritoare, nesatioase de petreceri... Scapat de asa vitrega soarta, intors de la o atat de ratacita cale - de la moarte la viata... Dormea pe pamantul gol, bolnav si abatut, cu trupul fript din crestet pana in talpi de pecingine murdara, cu inima smintita de ticalosie... Ce-ar fi facut copilul asta fara adapost nici mila, cand ar fi inceput zloata si gerul? - Ar fi murit pe o gramada de gunoi, ca un caine harbar fara stapan. si sa zici c-ar fi putut infrunta atata vijelie inversunata! ce-ar fi ajuns?... Spitalul de nebuni... Temnita... Ocna!
Cuvantul oratorului castigase aproape pe toti asistentii... Se vedea pe chipurile tuturor o impresie binevoitoare. Procurorul a raspuns insa scurt si raspicat:
- Popo, nu poti secuestra minorul! minorul trebuie restituit cui de drept; legea e cu el, legea protege pe minori!... Dura lex, sed lex!
Tonul magistral si sever, cuvintele inalte si demne ale procurorului, neaparat ca trebuia sa rastoarne impresia ce preotul obtinuse cu elocuenta-i sentimentala. si notarul incepu sa scrie, sub dictatura omului legii, procesul-verbal...
Era hotarat: ii lua copilul! El nu-l putea lasa insa... Dar... i-l ia!
Popa clipi aiurit si vazu inainte sange... Chiar pentru o fapta sau numai pentru o demonstratie, insa si n-ar fi putut-o spune - el se repezi in odaie si lua pusca din cui, cand cumnatu-sau Cutiteiu, primarul, om vazut si umblat prin multe, intra dupa el si-l apuca de mana... si popa intelese ca niciodata in clipe asa de inalte, inspiratia nu trebuie cautata la un chilometru; ea ne sta sub nas - cine se uita departe, fireste n-o s-o vaza... Popa puse pusca-n cui - descuie lada, scotoci in fund, si lasa cu multa discretie capacul, asezand la loc velinta pe deasupra.
Primarul trecu iarasi unde se scria procesul-verbal... Omul legii dicta:
"Dispunem dar..."
Cutiteiu intrerupse, cerand foarte respectuos iertaciune magistratului sa-i spuie ceva... si iesira amandoi in tinda.
- Domnule procuror, sopti primarul cu o anume privire, popa este un om foarte de treaba... Nu-l cunoasteti... Poftiti, poftiti!
si deschizand usa, introduse foarte politicos pe junele licentiat in odaie unde-l astepta nerabdator parintele... si asa se facura toate bune... Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta in incheiere. Procurorul intreba pe notar:
- Unde am ajuns?
- "Dispunem dar..." raspunse notarul cu toata gravitatea.
- Nu asa, zise procurorul: "dispunem insa".
si spre multumirea tuturor, reprezentantul ministerului public dicta:
"Dispunem insa - considerand informatiile cele mai amanuntite, care unanim arata pe sfintia-sa parintele Nita din Dobrenii-de-plai ca pe un om cu cele mai frumoase calitati; considerand ca pe de alta parte progresele fizice si morale realizate, sub ingrijirea sfintiei sale, de catre minorul Mitu, supranumit "Boierul" - dispunem a ramanea sus mentionatul minor, in complecta lipsa de ascendenti, sub paza si raspunderea acestui meritos si caritabil preot".
Seara a fost masa mare la popa Nita. Domnul procuror a trebuit sa cedeze rugaciunilor tuturor si sa-si amane plecarea pe a doua zi. El "s-a crezut dator" sa faca la pranz cele mai sincere si mai calduroase laude sentimentelor umane ale parintelui "al carui exemplu nu s-ar putea indeajuns recomanda". Domnul procuror vorbea mult si frumos - era foarte vesel; diplomatul Cutiteiu zambea cu mult inteles facand preotului cu ochiul, pe cand acesta tinea intre genunchi pe Mitu si, cu gandul pe alta lume, il trecea incet cu mana prin parul balan si moale.
Unei femei ca preoteasa Sultana, asa de buna cu un copil sarman, strain, trebuia sa-i dea Dumnezeu o bucurie - si i-a dat-o: in acelasi an a avut o fetita... Dar ce bucurie! Multa bataie de cap si truda i-a trebuit ca s-o creasca - pentru ca era si un copil ciudat! De mirare cum dintr-o mama atat de blajina si supusa sa nasca asa fire!...
Aveau odata un vitel; il scosesera din necaz - se prapadise vaca si ramasese bietul fara tata... Cine-l ingrijea? - Ileana - sa fi fost p-atunci fetica de vreo doisprezece ani. Cine-l hranea? Cine se rugase cu cerul si cu pamantul de ma-sa s-o lase sa culce vitelul plapand cu ea in casa? - Ileana. Era o dragoste nemaipomenita. intr-o dimineata insa, ea se scula bufnind: nu vrea sa vorbeasca nici cu mama nici cu tata; ei, ca parinti, vazand-o iar in toane rele, o ocarara! ea fugi in gradina. Aici s-apuca sa se joace ca de obicei cu Priian al mic: il prinse sa-l mangaie si, inclestandu-si dintii, il stranse tare de bot. Ori n-avea nici el chef de joc in dimineata aceea, ori il suparase prea tare semnul ei de dragoste, animalul se smuci si se departa tafnind. Era il chema - el n-asculta... Merse dupa el, el nu vru... Se rasti la el - Priian fugi... si tot asa si iar asa... incapatanarea lui crestea potrivit cu staruintele ei. Nu vrea si pace. Obosita, cu tot sangele-n obraji, tremurand de ciuda, ea se duse, lua o bucata de mamaliga si o barda si se-ntoarse iar... Cum o vazu venind, Priian se-nfipse in copite si barliga coada... Ea se apropie binisor-binisor... cu mana stanga intinsa, cu dreapta ascunsa la spate, spunand prietenului ei, care o necajise, vorbe mangaioase... El tinti asupra-i ochii mari si prosti si cu si fara incredere aruncandu-i din afundul narilor umede duhoarea dulce de lapte... Stete nemiscat... Fata inainta lin mana... Priian intinse botul fraged, dar, pana s-apuce bucatica, Ileana ii trase una cu sete in stuful cret din frunte; taisul se-nfipse adanc in osul inca necopt. Capul dragut al lui Priian se-neca in sange... Sarmanul se tavali si incepu sa zvacneasca grozav din picioare.
Mama o vazu venind intunecata si stropita de sange pe obraz, pe maini si piept.
- Ce e?
- Am taiat pe Priian in fundul gradinii.... Ai sa-ti arat!
Cand ajunsera, Priian se ispravise de tot.
- Haina, haina! striga mama... De ce?
- Iac-asa!
A batut-o rau; ea a rabdat - nici o vorba, nici o lacrima. Mama insa s-a vaicarat mult de mahnire si de grije...
Dar cand s-a suparat pe tat-sau si i-a trantit candela din cui si a umblat fugara trei zile pan padure, de nu mai stiau und' s-o caute?... Dar mai tarziu - fata mare! - cand, dintr-o vorba de nimica, a insfacat in brate pe Stanca Radii, si nici una nici alta, s-o arunce de sus de pe tapsan, unde se facea hora, de rapa?... Au trebuit doi flacai sa lupte s-o scape pe Stanca... Pacat de asa frumusete si mandrete de femeie sa fie asa de crunta si darje!
Pe biata preoteasa Sultana a chemat-o Maica Domnului de vreme... a plans-o mult barbatul pe blanda femeie, pe care o iubise atata pentru sufletul ei cel bun, pentru mila ei de sarmanul cules de pe drumuri.
Vaduvul nemangaiat si-a maritat fata curand dupa moartea nevestii: nu mai era de trai - trebuia odata capatuita.
E un om de treaba ginerele; dar e slab de inger... urat si moale de genunchi... vorbeste peltic... pricepe greu... Bun om, cumsecade... dar nu e ce-ar fi sa fie - mai ales pentru astfel de femeie, alt barbat trebuia.
Mitu a crescut mare si voinic... Astazi el este invatator in Dobreni. Parintele Nita a dorit mult sa-l aiba aproape si a izbutit sa-l permute aici de acum sase luni, ca sa-l poata insura si aseza.
Pacat - Partea 1
Pacat - Partea 2
Aceasta pagina a fost accesata de 8089 ori.
