Gratia domnitei

Gratia domnitei

de Ion Luca Caragiale


Tanara Domnita a incalecat:
Pentru prima oara merge la vanat,
Cu-al ei mire june, tocmai sus in munte,
Sa vaneze ciute, cerbi cu coarne-n frunte.
Tinerime-aleasa toti voinici baieti,
Intrarmati cu palos, suliti si sageti,
ii urmeaza veseli. Zgomotul e mare;
Cornul sufla-ntr-una la patru hotare.
Se incepe goana. Tanara copila
Tremura de spaima, tremura de mila,
Vazand ca-mprejuru-i acea tinerime
Face-atatea jertfe cu asa cruzime.
Totdeun-un suflet c-al ei delicat
Cu cruzimi de-acestea greu va fi-mpacat!
Pe cand lacrimeaza, iata ca de-odata,
Din desis, in fata-i un cerb se arata,
Cu bogate coarne, cu pasul usor,
Asudat de goana, cu ochi rugator,
Vine si-ngenuchie l-ale ei picioare
Gratie implora, ca sa nu-l omoare.
Dar si al ei mire, iata-l ca soseste,
Arma-n sus ridica si ochind tinteste,
Ca un vultur aprig, cu sulita-i lunga,
Pe cerb, drept in coaste, vrea ca sa-l strapunga.
Nu! striga Domnita! Nu da, dragul meu!
Pe-acest cerb, sarmanul, vreau sa-l mantui eu;
Caci mie-n genuche, el s-a prosternat,
Convins ca de mine poate fi salvat!
Mie in genuche a venit sa ceara
Gratie... Eu nu pot ca sa-l las sa piara!
si zicand acestea ea a dezsarmat
Bratul ce-al sau mire tine ridicat.
Mirele-i se lasa-ndata-nduiosi,
Catre cerb se-ntoarce cu blandete, si,
Cand vin toti curtenii cu armele-ardicate,
Junele ii zice: Mergi in libertate!
Mult poate femeiea!... cu gratia sa.
Orice rautate ea va dezarma!




Gratia domnitei


Aceasta pagina a fost accesata de 1065 ori.