Gala Galaction - Cum l-am suparat pe Caragiale

Gala Galaction - Cum l-am suparat pe Caragiale

de Ion Luca Caragiale


L-am suparat fara sa ne fi vazut vreodata, fara sa fi schimbat vreun cuvant si fara nici un gand din partea mea. Lui Caragiale nu-i placeau curtenitorii muzelor. Chiar cand i se parea ca tanarul infractor, in proza sau in versuri, are ceva talent, il descuraja si il jalea:
"Baiete, te plang ... Si te indemn din toate puterile sa te apuci de o treaba serioasa si barbateasca ... Lasa-te de scris! ... E o manie ticaloasa, care nu-ti aduce decat saracie, discredit si remuscari!..."
Marele Caragiale stia ce spune. Forma lui era, de obicei, exagerata, brutala si jignitoare, dar ceea ce spunea era rodul unei experiente personale, amare si indelungate. N-a fost el prigonit, ani si ani, pentur piesa Scrisoarea pierduta?...
Deci, Caragiale nu era bucuros sa se intalneasca cu acei tineri prea simpatici, pletosi si "convorbitori cu idealuri", care urca, cu inima in freamat, scarile revistelor si ale ziarelor.
Fara sa ascult pe inteleptul Caragiale, asediam si eu Parnasul, la sfarsitul veacului trecut. E adevarat ca procedeul meu se intemeia pe munca si pe rabdare. Am avut norocul sa citesc mult, inainte de a scrie. Am intarziat cu anii strabatand pe Balzac si pe Zola, pe Goncourt si pe Daudet, pe Pierre Loti si pe Paul Bourget.
Lectiile si pildelefratilor Goncourt, pasiunea lor pentru stil, migala lor de scriitori au fost merinde pentru calea pe care asteptam sa pornesc.
N-am scris versuri decat in chip cu totul copilaresc, ca ecou si reactie nevinovata, dupa lectura poeziilor lui Eminescu si Vlahuta. Simteam, cu umilinta, ca adun faramiturile cazute de la masa celor doi maestri.
In proza, eram mai in largul meu. Cu toate acestea nu sunt slobod de orice vinovatie.Eram atunci in zodia poetilor parnasieni si ispita venea cu toate poeziile lui Leconte de Lisle, se insinua cu toate sonetele lui Jose Maria de Heredia.
Intre colegii mei de clasa, era unul cu o complexitate sufleteasca de artist si de calator prin stele. Scria, visa, plangea, picta ... dar toate intr-un valmasag, care te facea sa te gandesti la un snop de flori, scapat din legatura ... Mai tarziu, amicul meu s-a incins solid, a fost un avocat remarcabil si a ajuns profesor universitar. Dar prin clasa a saptea de liceu a comis un delict literar la care m-a facut partas si deci impreuna-vinovat. Mi-a adus, in trei strofe, inspirate din Heredia, viziunea unei aurore care se desface, in evantaliu, peste cele trei piramide si peste Nil ... Versurile erau gelatinoase; viziunea era frumoasa...
M-am apucat cu tot dinadinsul sa consolidez inspiratia colegului si sa-i dau rezistenta si relief. Am lucrat la cele trei strofe nopti si zile ... Am facut, insa, greseala, sa nu astept forma definitiva si sa dau pe fata, catorva prieteni, diverse forme intermediare. I. Gh. Duca era unul dintre colegii intimi, zilnic la mine in casa si si treptat convins ca multa hartie pe care o stricam va fi intr-o zi rascumparata. Poezia pe care o tot struneam i-a placut pana la incantare. (I.Gh. Duca era, atunci, de-abia adolescent!...) A pus mana pe o copie si s-a dus el acasa, s-o declame parintilor. Se [are ca doamna Duca - Dumnezeu s-o odihneasca! - a fost castigata de sonoritatea si parnasismul poeziei.
In acele zile, aparea ziarul Epoca, intr-o a doua existenta, patronata de N. Filipescu. Precum se stie, familia Duca si Filipescu erau inrudite. Epoca avea un supliment literar, care aaprea Duminica, iar prin 1896 directorul Epocii literare era Caragiale!
Intelegeti si priviti acum mersul nenorocirii ... Doamna Lucia Ducaa dat binevoitoare ( si cred ca staruitor indemnata de I.Gh. Duca) poezia celor doi imberbi in mainile lui Nicolae Filipescu. Acesta l-a chemat pe Caragiale si i-a cerut s-o publice in Epoca literara! ... Ce-a urmat, n-am stiut precis niciodata ... Caragiale s-a opus categoric ... Nicolae Filipescu nu s-a dat batut cu una, cu doua. Capitularile nu prea intrau in firea lui.
Caragiale ar fi putut sa ne faca o farsa si sa ne publice, facand cititorilor cu ochiul intr-o mica nottia insotitoare ...  Dar si-a adus aminte ca suntem colaboratorii lui Macedonski si ne-a respins cu energie.
"Sa se duca la gazetele lui Macedonski, unde au mai publicat!".
Mi se pare , insa, ca Nicolae Filipescu avea pentru Macedonski, daca nu simpatie literara, macar ceva simpatie politica, de pe vremea cand amandoi ispaseau, la Vacaresti, nu stiu ce razvratire sau delict de presa. Argumentul lui Craagiale nu l-a incovoiat pe Filipescu.
Atunci, autorul dilemelor din Scrisoarea pierduta l-a varat pe Filipescu in urmatoarea dilema:
"Boierule ... ori imi iau caciula si pelc dinr edacita dumitale ... ori ... invata-ma, sa stiu si eu, ce etse aia poezie!..."




Gala Galaction - Cum l-am suparat pe Caragiale


Aceasta pagina a fost accesata de 994 ori.