Cum l-am suparat pe Caragiale
de Ion Luca Caragiale
L-am
suparat fara sa ne fi vazut vreodata, fara sa fi schimbat vreun cuvant,
si fara nici un gand vinovat, din partea mea. Lui Caragiale nu-i
placeau curtenitorii muzelor. Chiar cand i se parea ca tanarul
infractor, in proza sau in versuri, are ceva talent, il descuraja si il
jalea:
"Baiete, te plang ... Si te
indemn din toate puterile sa te apuci de o treaba serioasa si
barbateasca ... Lasa-te de scris! ... E o manie ticaloasa, care nu-ti
aduce decat saracie, discredit si remuscari!..."
Marele
Caragiale stia ce spune. Forma lui era, de obicei, exagerata, brutala
si jignitoare, dar ceea ce spunea era rodul unei experiente personale,
amare si indelungate. N-a fost el prigonit, ani si ani, pentru piesa
Scrisoare pierduta?
Deci Caragiale nu
era bucuros sa se intalneasca cu acei tineri prea simpatici, pletosi si
"convorbiri cu idealuri", care urca, cu inima in freamat, scarile
revistelor si ale ziarelor.
Fara sa
ascult pe inteleptul Caragiale, asediam si eu Parnasul, la sfarsitul
veacului trecut. E adevarat ca procedeul meu se intemeia pe munca si pe
rabdare. Am avut norocul sa citesc mult, inainte de a scrie. Am
intarziat cu anii strabatand pe Balzac si Zola, pe Goncourt si oe
Daudet, pe Pierre Loti si pe Paul Bourget.
Lectiile
si pildele fratilor Goncourt, pasiunea lor pentru stil, migala lor de
scriitori au fost merinde pentru calea pe care asteptam sa pornesc.
N-am
scris versuri, decat in chip cu totul copilaresc, ca ecou si reactiune
nevinovata, dupa lectura poeziilor lui Eminescu si Vlahuta. Simteam, cu
umilinta, ca adun faramiturile cazute de la masa celor doi maestri.
In
proza, eram in largul meu. Cu toate acestea nu sunt slobod de orice
vinovatie. Eram atunci in zodia poetilor parnasieni si ispita venea cu
toate poeziile lui Leconte de Lisle, se insinua cu toate sonetele lui
Jose Maria de Heredia.
Intre colegii mei
de clasa, era unul cu o complexitate sufleteasca de artist si de
calator prin stele. Scria, visa, plangea, picta ... dar toate intr-un
valmasag, care te facea sa te gandesti, la un snop de flori, scapat din
legatura ... Mai tarziu, amicul s-a incins solid, a fost un avocat
remarcabil si a ajuns profesor universitar. Dar prin clasa a saptea de
liceu a comis un delict literar la care m-a facut partas si deci
impreuna-vinovat. Mi-a adus, in trei strofe, inspirate din Heredia,
viziunea unei aurore care se desface, in evantaliu, peste cele trei
piramide si peste Nil ... Versurile erau gelatinoase; viziunea era
frumoasa ...
M-am apucat cu tot
dinadinsul sa consolidez inspiratia colegului si sa-i dau rezistenta si
relief. Am lucrat la cele trei strofe nopti si zile ... Am facut, insa,
greseala sa nu astept forma definitiva si sa dau pe fata, catorva
prieteni, diverse forme intermediare. I. Gh. Duca era unul dintre
colegii intimi, zilnic la mine in casa si treptat convins ca multa
hartie pe care o stricam va fi intr-o zi rascumparata. Poezia pe care o
tot struneam i-a placut pana la incantare (I. gh. Duca era, atunci,
de-abia adolecent!...) A pus mana pe o copie si s-a dus la el acasa, s-o
declame parintilor. Se pare ca doamna Lucia Duca - Dumnezeu s-o
odihneasca! - a fost castigata de sonoritatea si de parnasismul poeziei.
In
acele zile aparea ziarul Epoca, intr-o a doua existenta, patronata de
N. Filipescu. Precum se stie, familiile Duca si Filipescu erau inrudite.
Epoca avea un supliment literar, care aparea duminica, iar prin
1897-98, directorul Epocii literare era Caragiale!...
Intelegeti
si priviti acum mersul nenorocirii ... Doamna Lucia Duca a dat
binevoitoare (si cred ca staruitor indemnata de I. Gh. Duca) poezia
celor doi imberbi in mainile lui NIcolae Filipescu. Acesta a chemat pe
Caragiale si i-a cerut s-o publice in Epoca literara! ... Ce-a urmat,
n-am stiut precis niciodata ... Caragiale s-a opus categoric ... Nicolae
Filipescu nu s-a dat batut cu una, cu doua. Capitularile nu prea intrau
in firea lui.
Caragiale ar fi putut sa
faca o farsa si sa ne publice, facand cititorilor cu ochiul, intr-o mica
notita insotitoare ... Dar si-a adus aminte ca suntem colaboratorii lui
Macedonski si ne-a respins cu energie.
Mi
se pare insa ca Nicolae Filipescu avea pentru Macedonski, daca nu
simpatie literara, macar ceva simpatie politica, de pe vremea cand
amandoi ispaseau, la Vacaresti, nu stiu ce razvratire sau delict de
presa. Argumentul lui Caragiale nu l-a incovoiat pe Filipescu.
Atunci, autorul dilemelor din Scrisoarea pierduta l-a varat pe Fiipescu in urmatoarea dilema:
"Boierule ... ori imi iau caciula si plec din redactia dumitale ... ori ... invata-ma, sa stiu si eu, ce este aia: poezie!"
Gala Galaction - Cum l-am suparat pe Caragiale
Cum l-am suparat pe Caragiale
Aceasta pagina a fost accesata de 676 ori.
