Ion Slavici - Eminescu si Caragiale. Felul lor de a concepe viata
de Ion Luca Caragiale
(...)
Ceea ce-i apropia sufleteste era atat potrivirea in ganduri si in simtaminte, cat si credinta in izbanda, si a fost un timp cand ei erau oarecum nedespartiti si merue doritori de a se lumina unul pe altul.
Indeosebi Caragiale, nascut in ceas bun, ar fi fost in toate imprejurarile un om insemnat; el n-ar fi putut sa fie ceea ce a fost daca n-ar fi trait o parte din viata sa impreuna cu Eminescu, care pentur dansul era o nesecata comoara de stiinta si de indemnuri binecuvantate.
Ca sa-si faca parte din comoara aceasta, el il zgandarea pe Eminescu, puindu-se in pizma cu el.
Voia, abunaoara, sa se dumireasca asupra filosofiei lui Kant, ale carui scrieri nu era in stare sa le citeasca.
-Mai - ii zicea lui Eminescu - drept sa-ti sun, mie Kant al tau mi se pare un mare moftangiu.
Eminescu, indignat ca el indrazneste sa vorbeasca despre Kant, pe care nu-l cunoste, se intetea si-i vorbea ceasuri intregi despre filosofia lui Kant si despre rostul ideilor lui in istoria filosofiei.
Caragiale ca sa-l tie mereu cald, era totdeauna nedumerit si pornit spre contraziceri.
-Bine, omule - ii zicea cateodata Eminescu, dar mai deunazi erai de alta parere.
-Stii ca ai haz? ii raspundea Caragiale. Cum am mai putea sa discutam daca am fi amandoi de aceeasi parere?
Eminescu se supara, dar urma cu ravna indoita, si in felul acesta trecea stiinta de carte de la Eminescu la Caragiale si se apropiau din ce in ce mai mult unul de altul. In acelasi timp li se dedeau insa pe fata si deosebirile de vederi si de temperament.
Era, inainte de toat, una din care purcedeau multe altele.
Amandoi erau de parere ca e o chestiune de demnitate omeneasca sa spui adevarul si se injoseste cel ce-si ascunde gandurile ori spune ceea ce in adevar nu gandeste. Caragiale, care era cu gandul indreptat spre viata familiala, tragea din adevarul acesta concluziunea ca i se cuvine orisicarui om drpetul de a-si da in toate imprejurarile pe fata gandurile.
-Nu! - striga Eminescu- nu dreptul, ci datoria. De fapt te folosesti cand iti da mana si-ti vine la socoteala, iar datoria ai sa ti-o faci chiar si infruntand cele mai mari primejdii.
-Ba bine ca nu! intampina Caragiale. Daca e s-o fac, o fac pentur multumirea mea. Smintit ar trebui sa fiu pentru ca s-o fac si cand pe urma faptei mele mi-as expune familia la mari neajunsuri si as avea mai multe suferinti decat multumiri.
-Aida-dee! zicea Eminescu. Demnitatea prin barbatie si prin lepadarea de sine se sutine, si multumirea e cu atat mai vie si mai covarsitoare, cu cat mai multe si mai mari sunt greutatile pe care le invingi si primejdiile pe care le infrunti ca sa-ti faci datoria?
-Iata o multumire de care ma lipses! il incredinta Caragiale. Mai bucuros ma injoesc spunand adevarul numai cand imi da mana si numai in forma care-mi vine la socoteala. Pentur lepadarea de sine nu gasesc nici un indemn in lumea noastra.
Pornita odata pe calea aceasta, discutia se urma zi si noapte si ducea din ce in ce mai departe.
(...)
Amintiri, Bucuresti, 1924
Ioan Slavici - Eminescu si Caragiale
Ion Slavici - Eminescu si Caragiale. Felul lor de a concepe viata
Ion Slavici - I.L.Caragiali (1)
Ion Slavici - I.L.Caragiali (2)
Ion Slavici - I.L.Caragiali (3)
Ion Slavici - I.L.Caragiali (4)
Aceasta pagina a fost accesata de 2442 ori.
