Ion Slavici - I.L.Caragiali (3)
de Ion Luca Caragiale
3.
I. Luca Caragiali a fost bun fiu, bun sot si bun parinte, dar nu din slabiciune, ci din samtamant de datorie, ca om adevarat, care nu e multumit de sine insusi decat facand ceea ce dupa propria lui convingere trebuie sa faca.
Eminescu era om de fire duioasa, care toate le facea din iubire catre altii. Daca i-ai fi taiat o rana adanca si-ai fi zgariat in acelasi timp pe altul, el ar fi alergat sangerand sa puna plastru pe zgarietura. Era flamand, zgriburea de frig, umbla jerpelit si-i lipsea adapostul, si se vaieta ca atati si atati se zbat in lupta cu grele nevoi. Durerile lui erau durerile bosesti, iar multumirile lui erau gandul inaltat, inima curata, cerul senin, campul verde, poiana-nflorita, crangul plin de pasari voioase, copiii zburdalnici, lumea-nveselita, viata desfasurata in orisice fel dupa randuiala fireasca.
Traind amandoi in mijlocul unei lumi in care atat de multe nu erau cum trebuie sa fie si sortiti din nastere sa le vada, sa le inteleaga si sa le judece toate, ei se samteau oarecum osanditi a-si trai traiul. Pe cand insa unul, care le judeca toate cu inima, era cuprins de manie, cellalt, care le judeca cu mintea, era scarbit; pe cand unul se avanta la mustrari din ce in ce mai aspre, cellalt izbucnea-n hohote de ras; pe cand unul staruia in gandul ca au fost, buni trebuie sa fie si buni vor fi si oamenii, cellalt ii prezenta pe Nae Ipingescu, pe Rica Venturianu, pe Titirca, pe coana Veta, pe Trahanache, pe Tipatescu, pe Zibal si pe toti ceilalti si-l incredinta ca asa sunt oamenii de rand, asa au fost totdeauna si asa au sa si ramaie in vecii vecilor, unii prosti, altii misei, niste pocitanii, care rad cu pofta cand se vad insisi pe sine cum in adevar sunt.
Daca cinic ii era Caragiali lui Eminescu, acesta ii era lui Caragiali un copil naiv, care-i socoteste pe ceilalti oameni la fel cu sine si nu-si da seama ca ei sunt niste imbecili, pe care nu-i iarta puterile a fi cum trebuie si ar si voi sa fie.
S-a zis mereu si se va mai zice ca Eminescu, care a jignit pe atat de multi, a fost un pesimist morocanos, si n-o sa-mi mai dau silinta sa conving pe cei ce-o cred ca n-o cred si cei ce-o spun ca sa se apere. Prea sunt multi acestia pentru ca sa nu-mi fie zadarnica silinta.
Daca insa pesimist a fost Eminescu, atunci avem sa-l punem in randul optimistilor pe Caragiali, care ni-a prezentat un intreg sir de starpituri zicandu-ne: astia sunt oamenii in mijlocul carora imi petrec viata, asa sunteti voi si asa o sa si ramaneti, unii prosti, altii rai, toti deopotriva incorigibili.
Sunt, atat in limba si in conceptiunile lui Caragiali, cat si in viata lui, multe amanunte care nu se vor fi portrivind nici cu gustul, nici cu vederile mele ori cu ale tale, dar se potriveau toate cu convingerile lui de om, care se pune-n gandul sau mai presus de cei ce se-njosesc ei insisi pe sine, dandu-se robi propriilor patimi, si dispretuieste pe cei ce se ratoiesc imprejurul lui, socotindu-se si ei oameni.
A ras, rade si va mai rade atata lume asistand la reprezentarea Scrisorii pierdute, fiindca putini de tot au mai ramas cei ce-si dau seama ca e lucru de plans cand autorul ne sileste sa recunoastem ca in adevar nu cel mai vrednic, cel mai cumsecade, nici cel mai curat suflet, ci cel mai tampit si mai misel iese-n lumea noastra invingator.
Nu se putea sa nu rada si el de noi cand vedea ca toti ii dam dreptate, dar nimeni nu se-mbarbateaza sa-ndrumeze societatea noastra spre o vietuire mai omeneasca.
Nici una din mult gustatele comedii ale maiestrului Caragiali nu e comedie in adevaratul inteles al cuvantului.
Radem in comedie de micile slabiciuni ale omului nevinovat. In comediile lui Caragiali suntem ispititi sa radem de cele mai urate patimi ale unor oameni eticeste morti, care numai in cimitir, la casa de nebuni ori in ocna pot sa sfarseasca.
-As! zicea maiestrul, candva ori aiurea; aci la noi minciuna, lasitatea, uneltirea miseleasca, seductiunea, adulterul sunt nimicuri pline de haz, de care rad toti cu multa pofta.
Radea si el de cei ce radeau.
Razand insa, umbla de ici pana colo, cautandu-si ca un fel de zanatic vreun rost potrivit cu firea lui, si s-a dus in cele din urma departe, unde a murit pe neasteptate, fara de lumanare, ramas el singur in iatacul lui.
Nu poate nimeni sa stie care i-a fost cel din urma gand. Dac-a zis insa in clipa mortii ceva, el n-a putut decat sa-si faca, precum ii era obiceiul, de trei ori semnul crucii si sa sopteasca:
-Har Domnului, c-am trecut, in sfarsit, si prin aceasta!
Ioan Slavici - Eminescu si Caragiale
Ion Slavici - Eminescu si Caragiale. Felul lor de a concepe viata
Ion Slavici - I.L.Caragiali (1)
Ion Slavici - I.L.Caragiali (2)
Ion Slavici - I.L.Caragiali (3)
Ion Slavici - I.L.Caragiali (4)
Aceasta pagina a fost accesata de 2005 ori.
