Abu-Hasan - Partea 1

Abu-Hasan - Partea 1

de Ion Luca Caragiale


Era odata la Bagdad, sub domnia stralucitului calif Harun-al-Rasid, un negutator bogat, care avea o nevasta batrana si un fecior, Abu-Hasan, crescut pina la vreo treizeci de ani strins de aproape in toate privintele. Negutatorul a murit, si Abu-Hasan a intrat in stapinirea avutiei pe care o gramadise tata-sau o viata intreaga. Fiul a facut altfel de cum facuse tatal. in tinerete nu capatase niciodata o para mai mult decit ii trebuia ca sa-si duca viata ; acum a pus de gind sa cheltuiasca potrivit cu mijloacele pe care i le adusese soarta. Astfel, si-a impartit averea in doua parti: cu o parte a cumparat acareturi, care-i aduceau destul venit ca sa poata trai cum se cuvine, fara sa s-atinga de capete ; iar cu cealalta jumatate, in bani sunatori, a hotarit sa sa puna pe petreceri, incailea sa-si destoarca rabdarile suferite sub strasnicia in care-l tinuse tata-sau pina la asa virsta coapta ; dar s-a jurat ca n-are sa mai cheltuiasca apoi nimica peste aceasta suma, dupa ce ce si-o face toate chefurile. in acest scop, Abu-Hasan a strans imprejuru-i o ceata de tineri de virsta si de teapa lui, si de acolea s-a gindit numa cum sa-i faca a-si petrece vremea in chipul cel mai placut. Asadar nu s-a marginit la prinzuri si ziafeturi cu mincari si bauturi care de care mai rare si mai scumpe ; a mai adus si tarafuri de lautari si cintaretii cei mai vestiti ; si pe urma, dantuitoarele si dantuitorii cei mai alesi din orasul Bagdad.

Toate chefurile astea, din zi in zi mai costisitoare, l-au aruncat pe Abu-Hasan in cheltuieli atit de nemasurate, incit n-a putut-o duce asa mai mult de un an.

Cum n-a mai intins masa mare, prietenii s-au facut nevazuti ; ba nici nu-i mai intilnea oriunde i-ar fi cautat, fiindca fugeau de el indata ce-l zareau, si daca din intimplare da piept in piept cu vreunul si vrea sa-l opreasca sa-o spuna ceva, acela isi cerea iertaciune, ca-i e degraba si n-are vreme de vorba, si pleca repede p-aci incolo.

Pe Abu-Hasan mai mult l-a mihnit parasirea din partea prietenilor, decit il incintase mai inainte semnele lor de dragoste . Odata , mihnit, dus pe ginduri, cu capul plecat a intrat in odaia ma-si si s-a asezat pe marginea divanului departe de ea.

-Ce ai fiule? a-ntrebat batrina. De ce esti asa de pociltit si n-ai chef de loc? Sa fi pierdut tot ce ai pe lume si tot n-ai fi asa de oparit... stiu ca, dupa cite cheltuieli nebunesti ce ai facut, nu-ti mai ramin multi bani sunatori. Erai stapin pe avutul tau, si eu n-am vrut sa ma-mpotrivesc purtarilor tale nesocotite, mai ales stiind ca ti-ai pastrat cuminte jumatate din avere... si d-aia nu vad ce te poate adinci acuma in asa hal de neagra mihnire.

Pe Abu-Hasan, la vorbele batrinei, l-a podidit lacrimile, si-a zis:

-Mama, stii in ce chip m-am purtat un an de zile. Am strins atitia prieteni imprejurul meu, i-am indopat cu cite bunatati mi-a dat prin gind, pina n-au mai putut, si acuma cind nu mai am ce le da, vad ca toti ma parasesc. Cind zic ca n-am cu ce-i mai indopa, ma gindesc la banii pe cari-i hotarisem pentru asta ; ca despre venitul meu, slava Domnului, mi l-am pastrat, si acuma stiu cum sa-ntrebuintez ce din fericire mi-a ramas. Vreau numai sa incerc pina unde pot merge prietenii mei cu nerecunostinta. O sa ma rog de ei sa puna fiecare de la mina la mina, sa m-ajute a ma salta din starea nenorocita in care am cazut. Dar asta, precum ti-am spus, o fac numai ca sa vaz daca voi gasi la dinsii vreo recunostinta.

-Baiete, i-a raspuns mama, nu vreau sa te opresc de la ce ai pus de gind ; dar iti pot mai dinainte spune ca degeaba tragi nadejde. Tu inca nu cunosti ce va sa zica prietenii de petrecere ; dar o sa-i cunosti...

-Mama, a zis Abu-Hasan, eu inteleg si cred ce-mi spui ; dar tot vreau sa ma luminez singur despre miselia si neomenia lor.

Abu-Hasan a si plecat ; a facut ce-a facut si a gasit pe toti prietenii. Le-a aratat in ce mare strimtoare se afla si i-a rugat sa-si dezlege pungile ca sa-l ajute. N-a uitat chiar sa le spuna ca in mare parte a scapatat din pricina cheltuielilor nemasurate cu atitea petreceri si ziafeturi, ca doar i-o atinge la omenie. Nici unul dintre prieteni nu s-a lasat induiosat de vorbele lui frumoase, ba, unii chiar, l-au dat afara. S-a intors acasa, amarit pina in fundul sufletului si i-a zis batrinei:

-A, mama, bine mi-ai spus tu: in loc de prieteni am gasit niste ticalosi nerecunoscatori. S-a ispravit ; sa nu-i mai vaz in ochi!

Abu-Hasan s-a hotarit dar sa se fereasca de acu-ncolo de orice galantomie. Dupa ce si-a socotit venitul bine, si l-a impartit astfel incit sa-i ajunga de cheltuiala in fiecare zi regulat, dindu-i mina sa pofteasca in toate serile la masa cite un singur musafir, pe care sa-l ospateze cumpatat, dar cuviincios. Pe urma s-a jurat ca acel musafir sa nu fie localnic din Bagdad, ci un strain care ar fi picat chiar in ziua aceea, si pe care sa-l poata trimite pe-aci incolo dupa ce l-a gazduit frumos o noapte.

Dupa cum pusese la cale, Abu-Hasan isi ingrijea de dimineata sa cumpere toate trebuincioase pentru cina, si pe seara mergea sa se aseze linga podul Bagdadului ; cum vedea un strain, al dintii care-i iesea inainte, macar de orice teapa ar fi fost, il poftea politicos sa-i faca cinste a veni sa cineze si sa petreaca noaptea aceea acasa la dinsul.

Cina lui Abu-Hasan nu era foarte bogata, insa buna si curata, asa ca sa poata multumi destul pe un oaspete drumet. Mai ales nu lipsea de la masa vin bun, si veselie, caci in loc sa vorbeasca cu oaspetele sau despre politica or despre daraveri negustoresti, ii placea mai bine sa povesteasca despre lucruri placute si hazlii. De felul lui era om vioi si bun de petrecere, si stia sa-nveseleasca pe un tovaras orcit de posomorit. A doua zi dimineata Abu-Hasan ii zicea musafirului:

-Cind te-am poftit aseara sa cinezi la mine, ti-am spus obiceiul meu: sa nu te superi ca acuma te poftesc sa pleci ; am eu cuvinte sa ma port asa. Mergi de-ti vezi si de treburile dumitale... Umbla cu Dumnezeu!

intr-o seara, cind sedea dupa regula lui la capatul podului, iata ca trece califul Harun-al-Rasid, imbracat tiptil asa ca sa nu-l cunoasca nimeni. Stapinitorul acesta, desi avea destui slujbasi foarte priceputi si strasnici, tot voia sa cunoasca el singur cum merg lucrurile in imparatia lui; si pentru acest scop umbla adesea tiptil in felurite chipuri prin orasul Bagdad. in seara aceea, era imbracat ca un negustor de la Musul, care s-ar fi dat chiar atunci jos de pe corabie in partea dimpotriva a podului, si in urma lui mergea un rob mare si voinic, o namila de om.

Califul, sub imbracamintea lui, se vedea a fi un barbat de seama, vrednic de toata cinstea. Abu-Hasan s-a ridicat de unde sedea jos si, dupa ce i-a facut o temene pina la pamint, i-a zis politicos de tot:

-Prea cinstite domnule, bine-ai venit sanatos la noi in Bagdad; te rog prea-plecat sa-mi faci cinstea sa poftesti la cina cu mine si sa-ti petreci noaptea asta in casa mea, ca sa te odihnesti bine de oboseala calatoriei.

si, ca sa-l indatoreze si mai mult a pofti la el, i-a spus in citeva cuvinte ce obicei are dinsul cu musafirii lui.

Califul a facut haz de gustul lui Abu-Hasan, si a voit sa cunoasca mai de aproape pe acest om ciudat. I-a spus numaidecit ca de la un barbat asa de politicos e incintat a primi gazduire fie pe cit de scurta vreme, si ca e gata sa-l urmeze.

Abu-Hasan, care nu banuia ca soarta ii scosese inainte un oaspete asa de inalt, se purta cu califul parca ar fi fost deopotriva amindoi. L-a dus acasa, l-a bagat intr-o odaie foarte curata si l-a poftit sa sada pe divan la locul de cinste. Cina era gata si masa pusa. Mama lui Abu-Hasan, priceputa la bucatarie, le-a dat trei feluri de mincari: niste porumbei gatiti cu zarzavaturi si cu orez, apoi o gisca la tava si pe urma un clapon fript cu patru puisori rumeniti de jur imprejur. Altceva nimica; dar toate erau bine facute.

Abu-Hasan a stat la masa in fata musafirului; au mincat amindoi din toate pe tacute si pe nebaute dupa obiciul locului. Dupa ce au ispravit de mincare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa si le-a adus fel-de-fel de poame de care se gaseau in acea vreme a anului si niste turte uscate de migdale. Hasan a adus niste urcioare cu vin si bardace, le-a pus linga el si a rugat-o pe batrina sa-i dea de mincare robului care venise cu musafirul. Cind s-au asezat iar la masa, Abu-Hasan a luat o bardaca, a umplut-o cu vin si, ridicindu-se in sus, a zis catre musafir:

-Prea cinstite domnule, te poftesc sa faci ca mine... Nu stiu ce-i fi gindind dumneata ; dar, dupa mine, drept sa-ti spun, omul care uraste vinul, vrind sa se arate intelept, nu-i intelept de loc. Veselia e lucru bun ; trebuie s-o cautam, si s-o gasim in fundul bardacei!

Abu-Hasan si-a golit bardaca in vreme ce califul i-a raspuns:

-Vorba dumitale e cuminte, esti un om de isprava ; imi place ca te vaz chefliu si vesel, si te rog sa-mi torni si mie.

Abu-Hasan a umplut bardaca musafirului, zicind:

-Gusta, te rog, prea-cinstite domnule si spune drept: asa-i ca-i bunicel?

Califul a baut ; iar Abu-Hasan i-a mai zis:

-Eu, cum te-am zarit pe dumneata, am priceput ca esti om care stii ce va sa zica sa traiesti. Ce sa-ti mai vorbesc?... Sunt nu se poate mai multumit si mai vesel ca m-am intilnit astazi cu un barbat asa deosebit cum esti dumneata. imi placi foarte mult... Halal sa-ti fie! Sa traiesti!

Vorbele lui Abu-Hasan ii faceau mare placere califului, care fiind si el om foarte vesel, isi indemna mereu gazda la baut, ca sa o cunoasca mai bine. Din vorba in vorba, Abu-Hasan a spus cum il cheama, cum traieste, prin ce intamplari neplacute trecuse, si a incheiat zicand:

- Dar nu-mi pare rau ca am fost amagit de prieteni, fiindca daca nu se-ntampla ce s-a intamplat, poate nu-mi scotea norocul in cale un strain asa de pretios ca dumneata.

- Califul, multumit de lamuririle lui Abu-Hasan, i-a zis:

- Esti vrednic de lauda, prietene, ca ai luat astfel de hotarare inteleapta, si mai ales ca te tii de ce ai hotarat.

si drept sa-ti spun, iti pizmuiesc fericirea. Dumneata ai in fiece zi placerea sa primesti la masa si-n casa dumitate un om de treaba cu care stai frumos de vorba si-l indatorezi asa incat unde s-o duce sa te pomeneasca si sa-ti laude casa, masa si primirea dumitale atat de cuviincioasa... Decat, din vorba-n vorba, si dumneata si eu, nu luam seama ca prea lasam vinul sa se trezeasca... Te rog, bea, si toarna-mi si mie.

si asa au baut amandoi inainte, povestindu-si unul altuia lucruri placute. Acu era tarziu; musafirul a spus ca, fiind obosit de atata drum cat facuse, are nevoie de odihna, si a adaugat:

- si pe urma, nici dumneata nu voi sa-ti pierzi odihna pentru tiune. Haide, sa ne culcam; si, fiindca poate maine dimineata eu am sa plec pana nu te destepti dumneata, isi spun de-acuma ca am ramas foarte incantat de ospatarea ce mi-ai facut asa de indatoritor. Numai de un lucru imi pare rau, ca nu stiu cum sa-ti arat recunostinta mea. Spune-mi, rogu-te, dumneata, cum ti-as putea plati de atata bunavointa, ca sa vezi ca nu ai avut a face cu un nerecunoscator. Un om ea dumneata nu se poate sa n-aiba vreo daravera, vreo nevoie, si sa nu doreasca a i se face pe plac. Uite, cat ma vezi pe mine aga, negustor, poate sa fiu in stare sa te indatorez si eu cu ceva, daca nu de-a dreptul, macar prin mijlocirea vreunuia dintre prietenii mei. La aceste vorbe politicoase ale negustorului,

Abu-Hasan a raspuns:

- Preacinstite domnule, nu ma indoiesc catusi de putin ca, nu numai asa, doar ca om politicos, imi arati atata bunavointa. Dar pot sa te asigur ca eu n-am nici pasuri, nici daraveri, nici vreo dorinta, si n-am sa cer nimanui nimic. N-am cea mai mica pofta de marire, si sunt foarte multumit cu soarta mea. Prin urmare, foarte-ti multumesc numai si numai ca ai poftit in casa mea si mi-ai cinstit masa, asa buna, rea, cum s-a putut gasi... Cu toate astea, parca as avea si eu ceva care ma supara, dar iar nu pana-ntr-atata incat sa-mi pierd linistea pentru asta. Sa vezi ce e... Aici la noi, in Bagdad, fiecare mahala isi are geamia ei, cu cate un imam, adica popa, care e dator sa faca rugaciunile la orele hotarate dupa lege. Imamul de la geamia noastra este un batran inalt si uscativ, posomorat si tare fatarnic. Ctitorii, catesipatru, vecinii mei, sunt ca si el niste batrani ursuzi si zavistnici, lucru mare. in toate zilele se aduna impreuna cu totii si alta n-au de vorbit decat barfeli si rautati, ca sa vare fitiluri si zazanie in toata mahalaua: crapa de necaz ca nu pot sa stapaneasca dumnealor pe toti mahalagiii nostri, sa-i poarte ei de nas dupa cum le place lor. Ei! vezi, asta ma strange pe mine de gat, in loc sa-si vada popa de legea lui si ctitorii sa se ingrijeasca de geamie, dumnealor se leaga de lume si n-o iasa sa traiasca in buna pace.

- Dupa cum vaz eu - a zis califul - dumneata ai dori sa-le mai scurtezi limba acelor barfitori?

- Precum zici, tocmai! a raspuns Abu-Hasan. Ah de ce nu ma face Dumnezeu pe mine calif o zi macar, numai o zi!

- Ei! sa zicem ca ai fi calif... ce-ai face?

- Ce-as face?... As face ceva sa ramana de pomina... I-as pildui strasnic pe dumnealor, ca sa aduc o multumire lumii de isprava: as pune sa le traga la fiecare ctitor cate o suta de bete la talpi si imamului patru sute; sa-i invat eu pe dumnealor, ma-ntelegi, ca nu-i treaba dumnealor sa turbure viata mahalagiilor, ma-ntelegi!

Califului i s-a parut foarte nostima ideea lui Abu-Ha-san, si zice:

- imi place dorinta dumitale, mai ales ca o vad pornita dintr-o inima dreapta care nu sufere sa ramana rautatea nepedepsita; si tare as dori si eu sa ti-o vad indeplinita... si de! poate ca lucrul sa nu fie chiar peste putinta, cum iti inchipui. Eu cred ca, daca ar afla ce ganduri ai, califul ar fi in stare sa-ti incredinteze puterea lui pe o zi... si cat ma vezi dumneata, asa un negustor ca toti negustorii, cine stie de nu te-as putea ajuta s-o dobandesti.

- Ei! ia lasa - a raspuns Abu-Hasan - nu-ti mai bate joc de mine si dumneata, cum si-ar bate fireste si califul daca ar afla de neroziile mele... Poate doar atata, sa afle si el de purtarile cuviosilor nostri si sa-i osandeasca el la vreo pedeapsa.

- Ba, doamne fereste, nu-mi bat joc nicidecum - a zis musafirul - si desigur ca nici califul nu si-ar bate... Dar sa le lasam, astea; uite, e aproape de miezul noptii, haide sa ne culcam.

- Bine zici; dar, fiindca urciorul nostru mai are ceva in fund, eu crez ca ar trebui mai intai golit, si pe urma sa ne ducem la culcare. Un lucru numai te-as ruga: maine dimineata cand ai pleca, daca n-oi fi eu destept, sa nu lasi usa de la drum deschisa.

Pe cand vorbea Abu-Hasan, califul, ridicand urciorul, si-a umplut bardaca si a golit-o multumind inca o data de buna ospatare. Dupa aceea, pe furis a aruncat la bardaca gazdei, asa cat poti lua pe varful degetelor, dintr-o cutiuta cu niste prafuri, pe care o purta totdeauna cu sine, si peste ele a turnat vinul tot cat mai ramasese in urcior; pe urma, intinzand bardaca a zis:

- Acuma te rog, iubita gazda, sa iei de la mine bardaca asta si s-o deserti in cinstea si pentru dragostea mea.

Abu-Hasan, foarte bucuros, a luat bardaca in mana dreapta si a ridicat-o-n sus; cu palma stanga la piept s-a-nchinat preaplecat si apoi a baut tot pana-n fund dintr-o sorbitura... Dar n-a apucat sa lase jos bardaca goala, si, simtindu-se inmuiat din toate incheieturile, s-a lungit binisor pe divan, unde l-a si furat somnul, asa degraba, ca musafirul a inceput sa rada, si, chemandu-si robul, care astepta gata la usa, i-a zis:

- Ia-l pe omul asta in carca, si baga bine de seama, cand iesim, in ce loc se afla casa, sa stii unde ai sa-l aduci inapoi maine cand ti-oi porunci. si, fara zgomot, au iesit din casa, robul ducand in carca pe Abu-Hasan adormit adanc, si califul, care a lasat intr-adins usa de la drum deschisa.

Cum au sosit la palat, au mers pana in odaia unde asteptau toti curtenii:

- Dezbracati-l pe omul asta si-l culcati in patul meu. Curtenii l-au dezbracat binisor pe Abu-Hasan, l-au imbracat, in halatul califului si l-au culcat frumos in patul imparatesc. Dupa aceea califul a chemat imprejuru-i pe toti ai curtii, barbati si femei, si le-a zis:

- Vedeti pe omul care doarme colea? Maine dimineata, la ora hotarata, intocmai cum faceti cand ma destept eu, asa sa faceti si cu el, fara nici o deosebire, sa nu va mai ganditi la mine cat timp v-ati afla in fata-i; in sfarsit, pana nu poruncesc eu altceva, poruncile lui sa fie sfinte: el este califul vostru.

Curtenii si curtenele fara vorba s-au inchinat pan' la pamant, si fiecare s-a gandit cum sa se supuna mai bine, dupa puterile sale, poruncilor stapanului. intorcandu-se la palat, califul trimisese dupa marele vizir Giafar, si cum a sosit acesta, i-a zis:

- Uite de ce te-am chemat, Giafar: maine dimineata cand vii dupa porunci, sa nu te miri daca vezi sezand in tronul meu pe omul acesta, care doarme colea, asculta-l si indeplineste-i cu sfintenie toate poruncile. Are sa se arunce la galantomie, o sa-ti porunceasca a imparti daruri in dreapta si-n stanga: fa tot ce-ti spune, macar de-ar fi sa-mi sleiesti toate lazile imparatiei. Nu uita sa vestesti pe toti curtenii de la mic pana la mare, sa-i dea maine la ora hotarata pentru infatisare inaintea mea, toata cinstea ce mi se da mie... Du-te acuma si cauta sa-mi faci intocmai pe plac.

Dupa plecarea marelui vizir, califul a mers sa se culce si el intr-alta odaie, poruncind robului sau de incredere, anume Mesrur, sa-l scoale maine pana nu s-a desteptat Abu-Hasan. si astfel, a doua zi dimineata, califul a trecut intr-o camaruta cu cateva trepte mai jos, de unde de la o ferestruica cu gratii putea vedea, fara a fi vazut, toata odaia, unde dormea inca prietenul de cu seara. Toti curtenii si toate curtenele intrara numaidecat pe rand si se asezara binisor, in tacere, fiecare dupa treapta sa, ca dupa obicei, la locu-i cuvenit, incepuse acum sa se lumineze de ziua; era timpul de desteptat pentru rugaciunea dinainte de rasaritul soarelui, dupa cum cere legea musulmana. Curteanul, cel care sta langa capataiul califului, apropie de nasul adormitului un burete inmuiat in otet de trandafir. Adormitul stranuta indata si miji din ochi; desi nu era inca destula lumina, vazu ca se afla in mijlocul unei odai mari, foarte bogata, impodobita cu vase mari de aur, cu perdele si covoare tesute de matase; si de jur imprejurul lui niste tinere curtene, unele cu harfe, altele cu alaute si cu dairele, gata sa inceapa a canta, si toate de o frumusete nespusa; iar la spatele lor niste robi arabi in vestminte stralucitoare, stand toti cu mainile la piept. Uitandu-se la invelitoarea cu care dormise acoperit, vazu ca e de catifea stacojie tesuta cu fir de aur, si cu margaritare; iar langa pat un vestmant tot asa, si alaturi, pe o perina, o tichie de calif.

Vazand toate astea, Abu-Hasan ramase aiurit... si, aducandu-si aminte de ce vorbise seara la masa cu musafirul, gandi:

Asta-mi place! Ajunsei acum si calif! Auzi vis si inchizand ochii isi aseza iar capul sa-si urmeze somnul. Dar un rob, aplecandu-se pana la pamant, ii zise cu sfiala:

- Stapanitor al credinciosilor, stralucirea-ta sa nu mai adoarma, e timpul rugaciunii de dimineata, soarele sta sa se arate.

Vorbele acestea l-au ametit pe Abu-Hasan;  Sunt destept ori dorm?... As! dorm; nu se poate!... dorm! si, tinand ochii tot inchisi, n-a miscat. Dar n-a trecut mult, si robul, vazand ca nu capata raspuns, a zis iar:

- Stapanitor al credinciosilor, stralucirea-ta sa nu se supere daca iar indraznesc a-i spune ca trebuie sa se scoale, afara numa' daca nu vrea sa lase a trece ora rugaciunii de dimineata.

M-am inselat - gandi Abu-Hasan - nu dorm. Deschise ochii bine si, fiind acum ziua mare, vazu foarte limpede tot ce zarise nedeslusit la lumina slaba de-adineauri. Se ridica de mijloc si privi de jur imprejur zambind, ca un om care se desteapta plin de multumire dupa un somn bun cu vise placute.

Atunci tinerele curtene i se inchinara preaplecat si deodata harfele si tamburele, alautele si dairelele incepura o cantare ingereasca de care Abu-Hasan ramase atins pana la suflet. Cu toate astea tot si-a venit iar la gandul dintai:

 Bre! ce sa fie asta? Unde ma aflu eu? Ce e palatul asta? Ce sunt minunatiile astea, robii si curtenii astia straluciti, frumusetile astea de curtene, si cantarile astea care te ridica in slava? Cum adica sa nu pot eu intelege: visez ori sunt treaz?

Cand ii treceau prin minte aceste intrebari, iata ca s-apropie Mesrur, capetenia robilor, si-i zice:

- Stapanitor al credinciosilor, stralucirea-ta sa-mi dea voie a-i spune ca n-are obicei sa se scoale asa de tarziu, afara numai daca, doamne fereste, nu se simte bine; asadar, trebuie stralucirea-ta numaidecat sa se suie in tron, ca iacata a sunat ora sfatului imparatesc.

Dupa vorbele lui Mesrur, Abu-Hasan intelese ca nu mai doarme si ca prin urmare tot ce i se intampla nu-i in vis, ci aievea. Dar inca nehotarat ce are sa faca si cum trebuie s-o ia, statea la ganduri. Dupa cateva clipe de indoiala, se uita lung la Mesrur si-i zise:

- Ia asculta-ma, cu cine vorbesti si cui ii zici dumneata stapanitorul credinciosilor?

- Stralucirea-ta - raspunse Mesrur zambind - imi vorbeste astfel ca sa ma puna la incercare, or ca sa glumeasca... Cine altul sa fie stapanitorul credinciosilor decat stralucirea-ta?

Mesrur, ticalosul rob, nu poate uita asta, si banuieste ca poate vreun vis urat o fi turburat azi-noapte odihna stralucirii-tale.

Abu-Hasan pufnind s-a trantit iar cu capul pe capatai si... dupa ce s-a saturat de ras, s-a ridicat iar de mijloc si, intorcandu-se catre un arap mititel, negru ca si Mesrur, i-a zis:

- Ia asculta, piciule: spune-mi tu cine sunt eu.

- Preainalte - a raspuns piciul clipind din ochii-i aplecati - stralucirea-ta este stapanitorul credinciosilor, care tine pe pamant locul stapanului lumii.

- Mare mincinos esti, cat esti tu de micut. Pe urma a facut semn unei curtene sa se apropie si, intinzandu-si mana, i-a zis:

- Draguta, fii buna si musca-ma de varful degetului, sa vaz: dorm or sunt destept?

Tanara l-a apucat cu dintii de varful degetului si l-a strans putintel... Abu-Hasan si-a tras repede degetul...

- Nu dorm... Dar cum, cum, fara stirea mea, sa ajung eu peste noapte calif? Asta e ceva minunat, de neinteles... si zise apoi foarte dulce catra frumoasa curteana: Ma rog, spune-mi drept, asa sa traiesti, adevarat e, draguta, ca eu... sunt stapanitorul credinciosilor?

- Mai adevarat nu se poate, prealuminate stapane - a raspuns tanara - e atat de adevarat, ca noi ramanem toti pe ganduri vazand ca stralucirea-ta se mira de asta...

Abu-Hasan s-a uitat lung la ea si cu un zambet de bunatate i-a raspuns motaind din cap:

- Am inteles! si mataluta esti o... mincinoasa... Lasa ca stiu eu bine cine sunt.

Capetenia robilor, vazand ca stapanul voieste sa se dea jos din pat, ii intinse mana si umarul sa-l ajute. Cum se puse Abu-Hasan pe picioare, rezemandu-se pe umarul robului, curtenii, barbati si femei, i se plecara pana la pamant strigand toti intr-un glas:

- Sa fie de bine stralucirii-sale; zi fericita si cu noroc sa-i dea Dumnezeu!

- Ah, doamne, ce minune! a strigat stapanul... Ce ma culcai aseara, si acu ce ma trezesc?... Vezi cum se poate schimba viata, de cu seara pana dimineata... Mare lucru! Ce sa spun?... Sa mor daca-nteleg ceva.

Pana sa-si ispraveasca vorba, cativa curteni l-au imbracat de sus pana jos, pe cand ceilalti, curteni si curtene, si robi, arapi, s-au asezat in rand de o parte si de alta, pana la usa prin care stapanitorul trebuia sa mearga in sala sfatului imparatesc. Mesrur, capetenia arapilor, il duse pana la treptele tronului. Abu-Hasan, rezemandu-se pe umarul robului, sui treptele si se aseza in tron.

Totdeodata Harun-al-Rasid trecuse repede la alta ferestruica cu gratii de unde se vedea in sala tronului.

Abu-Hasan, aruncandu-si privirile in dreapta si-n stanga, vazu pe toti curtenii si ofiterii palatului stand frumos la rand, drept ca luminarea, cu ochii tinta in ochii lui, fara sa clipeasca macar si parca fara sa rasufle.

Lui Harun-al-Rasid, care se uita cu multa luare-aminte, de sus, prin gratii, ii placu dintru-nceput ce vrednic si ce mandru se pricepea Abu-Hasan sa-i tina locul.

indata ce s-aseza califul pe tron, isi ridica fruntea, rezemandu-si palmele pe genunchi, si totdeodata marele Vizir Giafar se-nchina dinainte-i pana la pamant, zicand:

- Stapanitor al credinciosilor, Dumnezeu s-o acopere cu harurile sale pe stralucirea-ta, iara pe dusmanii ei in flacarile iadului sa-i pravaleasca!

Abu-Hasan, dupa cate vazuse si auzise de-adineauri din pat, si pana acum, pe tron, incepu sa creada ca e de-a binelea calif. Nici n-a mai voit sa gandeasca prin ce minune a soartei ajunsese aici, si, hotarat, s-a apucat de treaba ca un calif ce era. Astfel a-ntrebat pe marele vizir daca are sa-i spuna ceva deosebit. Giafar i-a raspuns:

- Stapanitor al credinciosilor, emirii, vizirii si toti ofiterii asteapta porunca sa vina sa se-nchine stralucirii-tale.

Abu-Hasan a zis:

- Sa pofteasca!

Marele vizir s-a-ntors atunci catra portarul cel mare:

- Stapanitorul credinciosilor porunceste sa-ti faci datoria. S-au dat de parete usile, si toti ofiterii cei mari, muiati din cap pana-n picioare numa-n matasuri si-n fireturi, au intrat, si cu pas falnic unul dupa altul au venit sa se-nchine dinaintea tronului ingenunchind si atingand podeala cu fruntea, dupa care, iar la rand au mers sa se aseze frumos unii de o parte, altii de alta. Cand s-a sfarsit teremonia, marele vizir a inceput sa-si faca raportul despre felurite treburi dupa hartiile pe care le tinea in mana. Treburile acelea in adevar nu erau nici foarte insemnate, nici prea incurcate; totusi erau treburi politicesti. Abu-Hasan, fara sa stea mult pe ganduri, le-a dat la toate dezlegare potrivita, scurt, fara sa se-n-curce la vreuna, si toate dezlegarile erau nimerite, dupa cum il povatuia mintea lui cu scaun sanatos. 




Abu-Hasan - Partea 1
Abu-Hasan - Partea 2
Abu-Hasan - Partea 3
Abu-Hasan - Partea 4


Aceasta pagina a fost accesata de 2936 ori.