Smarandita - partea 2

Smarandita - partea 2

de Ion Luca Caragiale


Sus pe dealul inalt, intre salcamii care arunca departe-departe talazuri-talazuri de un miros imbatator, adormitor, omorator de dulce, ametitor, din ploaia alba ce cerne din cracile lor verzi, pe o pajiste impodobita cu mii si milioane de pestritaturi de flori, care mai de care intrecandu-se in mandrete, in stralucire, in fete si in miresme, stau casele proprietarului, albe, drepte, inalte, mari, bogate si fudule, cu pridvorul lor cu stalpi subtiri si incarliontati, cu garliciul beciului racoros si tainic, plin cu butii de pe vremuri, cu alb, rosu, negru, profir, de-ti aprinde sangele in vine sa fii macar batran dintre oltenii lui Tudor Vladimirescu.

si garliciul este inchis cu doua usi cu gauri lucraten struncarie, de vine fiecare doua gauri una in cate opt colturi si alta in cate douasprezece, si incuiate cu un lacat mare si gros cat o plosca de nu-l poti sparge sa se puie cinci voinici cu topoarele pe el.

Straluceste si bate la ochi de departe, hi! hi! tocmai de un sfert de poste boiereasca, tocmai de pe dealul de dincolo de moara lui mos Tanase Carnul, batranul care are nasul taiat de cand veneau turcii puhoi peste biata tara, ca si spune batranul:

- Hei! hei! Ce era pe vremea mea, voi n-ati apucat! Sa fi vazut voi, dragii mosului!
- Da, ce era, mosicule? intreaba copiii si femeile, barbatii si fetele.
- Era nevoie mare, le raspunde mos Tanase.

Cand rasarea soarele de primavara, mandru, mare, aprins, rotund, si batea drept in curtea din deal, sclipeau toate zidurile albe, de ti se parea ca e o hartie sclivista ori o batista spalata si-nalbita in doua sute de ape.

si care calator trecea pe acolo, ori pe jos, ori calare, ori in caruta, cu un cal, cu doi, cu trei, ori cu oricati sa fi fost, ca era drum umblat si batut, nu se putea opri sa zica:
- Doamne! Doamne! Ce mandrete de case, de parca e un palat din poveste in mijlocul raiului!... Dar ale cui or fi, mosicule?
- Ale cui sa fie? zicea Tanase, mosul batran, cuminte, linistit, intelept, domol. Ale cui?... Ale proprietarului. si oamenii ziceau incet:
- A! Ale proprietarului!

Erau batrane casele proprietarului, dar proprietarul era tanar. Tanar de varsta era el, dar batran de suflet si casele erau batrane de varsta, dar trainice si tinere-n ziduri. si se vedeau... se vedeau bine ori de unde din sat.

Daca ieseai dimineata in zori, cand mugesc vitele spre pasune, ori la namiez cand e soarele-n puterea lui, de fuge vaca de musca si sta la adapost de umbra, si rumega, ostenita, gafaind de zaduf, rasufland tacticoasa si aparandu- se alene cu coada, cand la dreapta, cand la stanga, cand in sus, cand in jos, tot de ele dai cu ochii; tot pe ele le vezi fudulindu-se tot acolo in varful dealului si seara dupa soareapune, cand se potoleste lumea si se joaca toti copilasii si vin sa ceara la mama, din galeata, lapte muls cald, fiecare cu covatica lui si cu bucatica lui de mamaliga, si zice:
- Mama, da-mi si mie, mamuca, ca si eu am fost cuminte...

si mamuca ii zice:
- Iaca nu ti-oi mai da si tie, ca destul lapte ai supt cat erai mititel; sa mai dam si vitelusului, saracul! ca el e de tata... Dar tu esti flacau mare... maine-poimaine te ia la oaste... parca te vaz cogeamite ofiter!

Dar copilul, jumatate mandru de vorbele mamulichii, jumatate suparat ca nu vrea sa-i dea lapte, zice:
- Ba, eu voi lapte. si mama il pupa si-i da lapte in covatica lui; iar copilul zglobiu rade si bea laptele, si mama iar il pupa.

Din tot satul ca din tot satul, dar de nicaieri nu se vad mai bine casele proprietarului decat din batatura curata, maturata, dichisita si ingrijita de parca e linsa, a mamii Ilinchii vaduva, mama Smaranditii.




Smarandita - partea 1
Smarandita - partea 2
Smarandita - partea 3
Smarandita - partea 4
Smarandita - partea 5


Aceasta pagina a fost accesata de 955 ori.