Smarandita - partea 5

Smarandita - partea 5

de Ion Luca Caragiale


Pe cand jos, in valea scaldata-n lumina blanda, molatica si domoala a lunii pline, pe prispa saraca, umilita si nebatatoare de departe la ochi, stau o mama si o copila, una povestind si alta ascultand, o poveste trista, neagra, infioratoare, grozava, care le chinuie, le striveste, le sfarama inima storcand dintr-insa valurivaluri de lacrime de induiosare, de mila, de sfinte amintiri neuitate - ce se petrece sus in deal? Ce se petrece in casele mandre, care se ridica albe, sclipitoare, bogate si fudule, inconjurate de paduristea de salcami infloriti, din frunzetul carora vantul se incarca la fiecare bataie cu miresme imbatatoare, pe care, ca o cadelnita uriasa, le imprastie in miscari regulate pan toata valea ca intr-o sfanta biserica larga, al carei tavan albastruargintiu e luminat cu atatea mii de policandre ale lui Dumnezeu si cu o candela mare-mare, aprinsa parca de chiar mana lui domnul Christos pentru pomenirea mamei lui fecioare?

in casele de sus e petrecere strasnica.

in salonul cel mare, care da cu patru ferestre largi si o usa la mijloc pe pridvorul din fata, este o adunare vesela, zgomotoasa, tanara, nebuna.

Salonul, ca si incaperile celelalte, sufragerie, odai turcesti, salonase mai mici, iatacuri pentru stapani si pentru musafiri, este o minunatie de frumusete, mandrete si bogatie. Tot ce poate sa-si inchipuiasca mintea omeneasca mai stralucitor, mai mandru si mai bogat este gramadit in aceasta incapere; este un cuib de zana, un palat vrajit din povesti.

Un cuib de zana, in adevar, pentru ca stapana de odinioara a acestor minunatii fusese marea logofeteasa Marghiolita Sorescu, sotia marelui logofat Iordache Sorescu si fiica marelui ban Ienachita Grozeanu. Marea logofeteasa Maria Sorescu fusese una din acele femei facute parca inadins ca sa arate ca una din cele mai mari puteri pe pamant este frumusetea, si pentru a face bine si pentru a face rau. Copila a unui om mandru, bogat si puternic - pe acele vremuri cand nasterea deosebea pe oameni, facand inca din leagan pe unii robi nenorociti, umiliti, osanditi si blestemati pentru vecii-vecilor la chin, rusine si suferinta, pe altii stapani, fericiti, mandri, cruzi, ursiti pentru vecii-vecilor sa stapaneasca, sa robeasca, sa zdrobeasca pe semenii lor - Marghiolita era de o frumusete rara, o icoana de sfanta, rupta din peretele bisericii si aruncata plina de viata in lume, pentru ca toata lumea sa-i caza in genunchi si sa i se-nchine.

Crescuse de mica in alintari si mangaieri si ingrijiri; tatal ei, marele ban, nebun de dragostea parinteasca, mandru de numele lui, pierduse pe mama ei si pentru copii in vremea ciumii si ramasese numai cu aceasta copila, la care se uita ca zgarcitul la o comoara nestimata, care daca ar fi atinsa, el ar muri, caci n-ar mai intelege pretul vietii, n-ar mai pricepe pentru ce mai lumineaza soarele acest pamant ticalos, trist, nenorocit si pustiu.

Marghiolita era de saisprezece ani cand marele logofat Iordache Sorescu veni sa o ceara in casatorie marelui ban. Era o pereche potrivita. Marele logofat era un tanar frumos, inalt, chipes, nobil, copil al unei familii mari, dintre cari atatia se aratasera vrednici romani pe vremuri intru apararea mosiei stramosesti in luptele cu puhoaiele de vrajmasi de toate neamurile si limbile, ce navaleau mereu asupra acestei mult-incercate tari blagoslovite de Dumnezeu.

La inceput, marele ban nu voise sa-si dea copila in casatorie, zicand ca el nu se poate desparti de ea, pentru ca n-are incredere ca copila lui, Marghiolita, are sa fie fericita, nu are incredere in nimeni ca va sti sa pretuiasca acest tanar odor imparatesc si sa o faca fericita pe potriva frumusetii si mandretii ei. Dar marele logofat, Iordache Sorescu, nebun si deznadajduit de acest raspuns, care i se da regulat la toate fagaduielile lui calduroase, la toate juramintele lui de credinta si de dragoste, a alergat la picioarele lui voda, i-a spus cum merge pricina si a plans si a sarutat talpile mariei-sale si a strigat:
- La mila mariei-tale alergat-am sa nu te-nduri, daca mai vrei sa pastrezi slujbele plecatei si credincioasei tale slugi. O porunca a mariei-tale si robul mariei-tale, marele mariei-tale logofat va fi fericit; iar daca nu, hangerul asta va intra in fundul inimii mele pana-n prasele.

si a si scos inaintea mariei-sale hangerul, pe care i-l daruise maria-sa pentru slujbele ce i le facuse tanarul logofat. Era un hanger de Damasc cu prasele de sidef legat in aur si-n pietre nestimate, pe care-l purtase odata viteazul Soliman, si pe care maria-sa il avusese trimis in dar de la vizirul.

Atunci voda a strigat razand, cum era bun si glumet:
- Stai, nebunule, ca-ti rup urechile! Sa nu-mi faci piaza rea in casa sambata dimineata pe nemancate!...

Astea sunt parapone trecatoare de dragoste. Cine n-a trecut pan' ele? Nu te apelpisi, arhonda-mu, ca toate au sa-ti iasa cu plin!

si numaidecat a batut voda de trei ori in palme si a venit un cavaz si l-a trimes voda s-aduca techer-mecher pe marele ban Ienachita Grozeanu, si cand a venit batranul, maria-sa zice:
- Ei! ce am auzit? Dai marelui logofat Iordache Sorescu pe fiica-ta Marghiolita? Bine faci, arhonda-mu ! Tocmai vream sa-ti spui ca si eu pusesem, in mila mea pentru neamul si casa voastra, ochii pe tanarul asta. Sa-si traiasca si sa-i vezi ani indelungati fericiti... Eu le sunt nas! Pas de raspunde, mare bane, ceva impotriva vorbelor mariei-sale!

si astfel, a doua zi chiar, duminica, cu blagoslovenia mitropolitului, fiind nuni mari voda si doamna, fiica marelui ban Ienachita Grozeanu, Marghiolita, a fost cocoana mare logofeteasa a marelui logofat Iordache Sorescu. S-a prapadit lumea aceea parca n-a mai fost de cand lumea!

Asa trec oamenii nostri valuri-valuri in clipe scurte si repezi pe acest pamant, in aceasta viata in care toate sunt zadarnicii, afara de fapta buna ce trebuie sa se socoteasca odata si-odata, fiindca oamenii pier, sunt trecatori si muritori, dar omenirea nu piere, e statornica si nemuritoare, si ea socoteste si pastreaza amintirea faptelor noastre, pe cele rele le uita cateodata, le iarta totdeauna, dar pe cele bune nu le uita niciodata si totdeauna le pomeneste si le binecuvanteaza.

Din casatoria marelui logofat cu fiica marelui ban, a capatat viata Misu Sorescu.

De mic pierzand pe mama-sa si pe tatal sau, el a fost crescut de rude. Trimis de mic la Paris, a sezut acolo peste douazeci de ani si acolo a cheltuit, in desfranari rusinoase si in ticalosii nesocotite cu strainii si strainele, jumatate din averea lui uriasa. Purtand un nume mare, a fost chemat de prieteni si rude in tara, atunci cand, averea fiindu-i incurcata, nu mai putea sa mai duca luxul in care era obisnuit sa traiasca la Babilonul modern; aceasta la incemnat, fiind si satul de atata zgomot, de atata viata destrabalata, care-i ruinase pe jumatate averea si aproape de tot sanatatea, sa vie inapoi in patrie, unde, fiind la putere guvernul reactionar, fu numit numaidecat intr-un fotoliu de deputat - ales de colegiul pe atunci al patrulea, astazi al treilea, de colegiul taranimii romanesti, in momentul cand el nu intrase inca in tara, cand era inca pe drum, fiindca, din cauza intreruperii circulatiei prin inundatii, fusese silit a se opri doua zile la Viena. Depesa de felicitare a partizanilor noului deputat l-a gasit tocmai la Grand Hotel, unde facea un chiolhan strasnic cu niste baletiste de la Opera. El a desfacut depesa care-i anunta alegerea sa si a strigat, beat de sampanie si de lichioruri, luand in brate si sarutand o baletista:
-Vive la Roumanie !

Iar acele femei pierdute au repetat in cor, cu accentul lor vienez, facand un zgomot infernal:
-Fif la TTummanie!

Acuma d. Misu Soresco de Grozny - caci acest nume, combinat din al tatalui si din al bunicului, il purta inca de la Paris - se afla la mosia Grozenii, veche clironomie ramasa de la bunicu-sau, marele ban Ienachita Grozeanu. D. deputat al taranilor, care de-abia stia roma- neste, ospata la Grozeni pe mai multi prieteni, dintre care pe un june pictor francez de mare talent, Victor Bonnet, o cunostinta de la Paris, care calatorea de placere prin Orient.

sampania inghetata curgea in valuri, fumul de tutun se ridica in tavan si pornea pe ferestre ca niste nori fantastici batuti de vanturi, rasetele, glumele, jocurile de cuvinte nu mai conteneau.
- Tacere! striga un strengar batran, canit si sclivisit, care avea obicei sa faca mici servicii galante tinerilor sai prieteni. Daca ma iubiti voi pe mine, taceti sa ne spuna Misu o noua aventura a lui.
- Iar amorezat, mon cher? striga tanarul Costica Melinescu.
- si inca asa cum n-am fost niciodata, ma parole d'honneur! zise Misu; o adevarata pasiune! Un...
- E turbat! e nebun! intrerupse Fanica.
- E o femeie du monde? intreba Iorgu Doroneanu, care zicea ca alte femei nu exista pe lume, afara "poate" de artiste.

Fanica, vesinicul confident, incepu sa rada cu hohot de intrebarea lui Iorgu, pe cand Misu tacea si-si musca buzele.
- E o artista?
- E o...
- O ce?
- O taranca, zise serios Misu, incruntandu-si sprincenele- i negre cu un zambet trist.
- A! striga Costica. Avem dar o idila! si cum se numeste juna pastorita, domnule Fanica? Sa vedem daca d-ta, care le stii toate, o stii si p-asta?
-Sa spun, Misule?
- De unde stii? intreba Misu si mai incruntat.
- Ce-ti pasa?
-Ma prinz ca nu poti sa stii.
- Daca ma necajesti, o spui.
- Daca o stii, spune.
- Ei bine, daca vreti sa stiti cum o cheama pe fericita care stapaneste astazi inima tanarului nostru amic Misu, ascultati... E o minune de tarancuta, ce-i drept, si doar ma pricep si eu la asta, si o cheama...
- O cheama?...
-Sma-ran-di-ta!




Smarandita - partea 1
Smarandita - partea 2
Smarandita - partea 3
Smarandita - partea 4
Smarandita - partea 5


Aceasta pagina a fost accesata de 904 ori.