Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (6)
de Ion Luca Caragiale
Se stia ca tata scria greu. El insusi o spunea adesea. In special inceputurile erau anevoioase, trecand prin adevarate crize in care neincrederea alterna cu optimismul.
Il vedeam iesind agitat din odaia lui, cu fata trasa, vadit nemultumit, blestemandu-si meseria lui nenorocita, ideea nefasta de a se fi apucat de ea, si ne povatuia sa nu-i urmam niciodata pilda, ci sa ne luam orice alta meserie. "Caci - adauga el - mai bine sa fii cizmar bun decat scriitor prost". Dar tot el ne spunea ca scrie fiindca la el asta e o nevoie peste vointa lui.
Alteori, dupa ce se intorcea suparat in ceea ce el numea "camera de tortura", reaparea dupa catva timp, binedispus si incepea sa ne povesteasca planul lucrarilor pe care voia sa le astearna pe hartie.
Tot ceea ce il distragea de la intensa lui incordare il punea intr-o stare de iritare acuta. Treceau zile fara hrana si nopti fara odihna. Il auzeam umbland agitat prin odaie. Patul meu era lipsit de o usa mascata, care dadea in camera lui. Tusea mult si valul de fum de la tigarile aprinse una dupa alta se strecura pe sub usa despartitoare. O stare de neliniste apasatoare domnea in casa; umblam cu totii in varful picioarelor, usile se inchideau fara zgomot, nici un ras nu rasuna si vorba era soptita. "Incet ca lucreaza tata". Pana cand, deodata, cu un singur cuvant, ne luminam cu totii. Se deschidea usa si aparea tata, cu o sclipire bine cunoscuta pe fata obosita: "Merge, merge bine!". Dar asta nu insemna sfarsitul trudei. Scria mereu si, dupa ce termina o pagina, o sfasia pentru cine stie ce amanunt, uneori un singur cuvant. Si, cu rabdare, o lua de la inceput. Asta numea el "periatul", care dura iarasi zile si nopti intregi de indoieli, reveniri, incercari continue, pana la ultima virgula, cu aceeasi constiinciozitate, cu aceeasi migala neobosita, pana la dobandirea perfectiunii.
Cand termina definitiv, venea sa ne anunte vestea cea mare. O chema pe mama si o intreba daca vrea sa asculte ce scrisese. Ne adunam cu totii. Tata tinea in mana un creion si un teanc de hartii frumos impodobite cu slova lui clara, care, din departare, parea o dantela. Ne adunam in sufrageria unde el nu mai aparuse demult si care se trezea parca la glasul lui. Odaia era in penumbra, doar lampa din mijloc desena un cerc luminos pe masa. O clipa de tacere pana ce tata se aseza, isi ordona foile, isi dregea glasul si incepea sa citeasca. Vorba lui limpede, nuantata, mimica lui subtila si atat de expresiva ne captivau din primele clipe. Ascultam nemiscati. El, din cand in cand, ne privea scrutator: "Va place?" sau "Intelegeti?". "Daca nu intelegeti nu e vina voastra, ci a mea ca nu am zis bine" repeta el regulat.
Eram recunoscatori si constienti de cinstea mare ce ne-o facea. Astfel am fost noi cei dintai care am cunoscut, citite chiar de el: Calul dracului, Pastrama trufanda si Kir Ianulea.
A doua zi de dimineata ne incredinta manuscrisul ca sa-l expediem recomandat in tara, misiune de care eram mandri.
Dupa aceea, zile de-a randul tata se odihnea, dormind uneori dupa ora 5 seara. Apoi revenea la viata normala si linistita.
Ne vorbea uneori de mestesugul scrisului cu pilde amanuntite. Spunea ca personagiile nu trebuie prezentate cu detalii multe. Asta omoara imaginea vie. Chipul zugravit trebuie sa surprinda printr-o singura trasatura caracteristica. Un tic, un nume potrivit sau un gest valoreaza mai mult decat o pagina intreaga de descrieri. Si apoi, ca nu trebuie sa pierzi niciodata ideea calauza: "Acela - zicea el - care uita ideea, spunand ca i-a pierit inspiratia, nu este scriitor. Tocmai acel gand trecator trebuie sa se fixeze definitiv in memorie, sa stea acolo indelung, sa creasca, sa dospeasca, sa se preschimbe, in toate felurile, ca apoi sa apara desavarsit".
Imi amintesc ca aceste lucruri le-a spus si unui tanar scriitor care i se plangea: "Ah, daca as putea, coane Iancule, sa notez unele lucruri, asa de frumoase, care-mi trec prin minte! Dar le uit!"
Decorul, zicea el, in care evolueaza personagiile, trebuie sa fie condensat, esential, ca pe el sa se profileze puternic eroul. Satisfacut de unele descrieri ale lui, ne dadea un exemplu de sintexa si ne citea cu emotie:
"La raspantia unei mahalale marginase, straluceste de departe in fel de fel de fete geamlacul unei carciumi, razele lampii din tavan trecand afara prin clondire pline cu deosebite vopseli stravezii. Afara e o vreme caineasca; ploua ca prin sita si bate vant rece. Incepe iarna. A-nnoptat bine. Prin dara de lumina, se vede o umbra inaintand cu pasi grabiti. Umbra urmeaza calea luminata, ferindu-se de baltoace, se apropie si intra in carciuma.
-Buna seara!"
Dupa lectura, tata adauga: "Voi nu stiti cu cata migala am lucrat eu o noapte intreaga la aceste cateva randuri. Asta este arta! Din cateva vorbe sa redai atmosfera, fara multe detalii, ca si cand nu te-ai fi muncit sa creezi".
Nu-i placeau piesele de teatru in care comicul alterneaza cu duiosii sentimentale, caci, spunea el "e pacat sa-mi strici cheful dupa ce m-ai facut sa rad".
Ii placea in arta o logica stransa, armonie si simetrie. Iubea claritatea si precizia mai presus de toate. Spunea ca "trebuie sa vorbesti pe limba timpului, daca vrei sa fii inteles. Trebuie sa te priceapa si o baba ramolita".
Vorbind despre arta dramatica, spunea: "Comicul trebuie sa surprinda. Tragicul trebuie pregatit de la inceput".
Nimic nu-l mahnea mai tare ca acuzatia, destul de frecventa, ca este lenes, ca ar putea sa creeze mai mult si ca-si iroseste talentul cu prietenii pe care, cu verva lui, ii fermeca. "Mai bine as fi acuzat de necinte decat de lene". Si, intr-adevar, munca lui era constiincioasa, iar exigentele sale mari, incat numai cu rabdarea si puterea lui de munca neintrerupta izbutea sa fie impacat cu sine insusi.
Ar fi putut, desigur, scrie mai mult. Aceasta o dovedeste verva lui nesecata, recunoscuta de toti cei care au avut norocul sa-l asculte. I se intampla sa improvizeze ceasuri intregi. Dar el nu a considerat niciodata ca acele jocuri, cat ar fi fost ele de interesante, erau de calitatea nazuintelor lui artistice. Noi copiii am regretat ca n-am fost in stare sa retinem si sa fixam creatiile lui surprinzatoare, o intreaga galerie de tipuri vii, care se perindau prin fata noastra, gratie extraordinarului sau dar verbal.
Isi cunostea bine valoarea si o marturisea uneori, cand era binedispus. Dar nu se lauda niciodata, pastrand o modestie cu care cocheta. Cand era amar si suparat isi punea serios intrebarea de ce s-a apucat de scris, meserie pentru care nu avea nici un talent. "M-am ajutat mai mult cu inteligenta decat cu talentul" spunea el adesea. Sau "Destept sant, dar talent n-am". Totusi, avea constiinta puterii lui. Dovada autoritatea lui neinvinsa, siguranta in arta lui care nu l-a tradat niciodata.
Se mandrea cu marea lui cunoastere a limbii si declara fara inconjur: "Nu o stapanesc multi ca mine". Spunea ca limba noastra e una din cele mai grele si putini sant acei care o cunosc cu adevart. Ca exemplu de sinteza perfecta romaneasca il dadea pe Barbu Delavrancea, care "scrie si vorbeste o limba foarte pura".
Tata era minutios nu numai in ce priveste stilul si sintaxa, ci chiar cu scrisul caligrafic. Isi dadea silinta sa redacteze o telegrama sau o carte postala ca pe o bucata literara si le copia de mai multe ori pana ajungeau sa fie perfecte. "Interesul nostru este sa scriem ca sa fim intelesi", ne repeta intruna.
Nu se temea de banalizare si spunea ca, daca o opera este sincera si simtita, nu poate fi pieritoare. "Numai stambaturile modei sant supuse demodarii si uitarii".
Il supara lingusirea si admiratia stangace: "Mai bine sa ma criticati inteligent decat sa ma laudati prosteste".
Vorbind de cum isi creeaza personagiile, atat de naturale, ne dezvaluia secretul inspiratiei lui: "Nu incep niciodata sa scriu pana ce nu aud si vad omul, cu toate amanuntele lui in fata mea. Intai ii zic pe nume, iar dupa aceea incepe el sa ma conduca pe mine; caci eu doar numele i l-am gasit, inainte sa-l fi cunoscut".
Avea o mare curiozitate pentru oameni, si de la ei isi gasea sursa de inspiratie pe viu. Un tic, o vorba izbitoare, le nota in memoria lui perfecta, cu intentia de a le utiliza candva. Totusi, multe din acestea le intrebuinta doar in povestirile lui orale.
Predilectia lui era pentru oamenii simpli si le cauta cu o curiozitate neobosita. Putea sa stea ore intregi cu o baba ramolita, cu zarvagioaica din piata, cu tarani sfatosi, cu meseriasi muncitori de tot felul. Caci, spunea el, "oamenii astia au darul sa nu spuna niciodata prostii; inveti multe de la ei". Ii urmarea cu atentia binevoitoare pe care nu o avea totdeauna cu cei din preajma lui, adica cu intelectualii. Oamenilor simpli le studia accentul, le descoperea hazul, le dibuia filozofia, obiceiurile ramase din strabuni, si mai cu seama, le pretuia naturaletea si sinceritatea.
Cu darul lui de imitatie, de compozitie si improvizatie, ne juca roluri de bulgari, turci, ardeleni, greci, moldoveni. Mima pe fiecare schimband accentul si gestul. Erau de obicei fapturi simpatice, care reveneau des in povestiri, de fiecare data in imprejurari diferite. Era ca un mare desenator care face schite la nesfarsit. Noi stiam ca jocurile lui nu erau numai imaginatie, ci rodul observatiilor lui facute pe viu, dar filtrate prin puternica lui personalitate. Cu toata seriozitatea lui se arata uneori tanar si copilaros. Ii placeau farsele si glumele inocente care ii dadeau o neasteptata infatisare de veselie.
Imi amintesc de o scena, pe cand ne intorceam de la Travemunde unde ne petrecusem vacanta. Eram in trecere la Hamburg, pe zi frumoasa de vara. Tata a hotarat sa ne duca la cursele de cai unde nu fusesem niciodata. Aci s-a pasionat numaidecat, nu de alergarea vijelioasa a cailor, ci de fizionomia caraghioasa a jucatorilor fanatizati, de entuziasmul celor gata-gata sa castige, de strigatele lor de speranta, de victorie sau de dezamagire. De la a doua cursa tata le prinsese mimica si incepuse sa ia parte activa la tipetele cu care ei indemnau jocheii. Asa de bine facea asta, asa de perfect imita si exagera tipetele jucatorilor care strigau in dialect: "Er kimt, schau, schau, er kimt" incat la un moment dat a atras atentia asupra lui, jucatorii au uitat de curse si au inceput sa priveasca la tata, care, cu un comic irezistibil, continua sa gesticuleze. Cand s-a potolit larma, un spectator, impresionat de temperamentul de jucator al tatei, s-a apropiat intrebandu-l daca a castigat mult pe calul pe care-l jucase. Tata, devenit dintr-o data serios, a intrebat: "Care cal? Eu n-am jucat nici un cal". Cetateanul a cascat ochii mari, a dat din umeri neintelegand acea comedie care ne-a inveselit pe noi. Intorsi acasa, tata ne-a marturisit ca jucase scena ca sa-i ramana mai bine intiparita in minte si sa o utilizeze daca candva va scrie despre asa ceva.
Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (1)
Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (2)
Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (3)
Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (4)
Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (5)
Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (6)
Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (7)
Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (8)
Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (9)
Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (10)
Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (11)
Aceasta pagina a fost accesata de 8153 ori.
